Circuitul neural al fricii

Frica este una dintre emoțiile fundamentale. Nu există om care să nu experimenteze frica în decursul vieții, fie că este vorba despre pericolele iminente, ca întâlnirea cu un urs pe o cărare de munte, fie că este vorba numai de imaginarea unei situații periculoase. Dar ce se întâmplă în creier atunci când se declanșează sentimentul de frică?

În privința înțelegerii modului de funcționare a emoțiilor, lucrurile nu sunt foarte avansate. Practic nu se cunoaște exact mecanismul pentru nici un tip de emoție, cu o excepție notabilă: frica. În acest caz, al fricii, neurologii au reușit să traseze o mare parte din labirintul de comunicații intern în cele mai mici detalii. Deși nu vom merge cu explicațiile la un nivel foarte profund, vom încerca să evidențiem principalele aspecte ale mecanismului fricii.

Întâi de toate, să definim frica - o emoție specifica primejdiei și percepției asupra primejdiei. Ea are un impact major din punct de vedere psihologic. Toate modificările fiziologice (ritmul bătăilor inimii și al respirației se accelerează, mușchii se contractă, mâinile tremură) asociate acestei emoții se datorează sistemului nervos simpatic - care împreună cu cel parasimpatic, constituie sistemul nervos autonom (independent de voința noastră) - și celor doi neurotransmițători, adrenalina și noradrenalina, care acționează asupra întregului nostru organism în prezenta fricii.

Curentul culturalist considera că frica se învață și că temerile ne sunt insuflate încă din copilărie astfel încât să deprindem comportamente adecvate societății în care trăim și sa ne integrăm în aceasta din punct de vedere cultural. Acest tip de teamă are un caracter fluctuant și corespunde unui pericol presupus, având ca obiect viitorul.

Frica este o emoție care se poate învăța în trei feluri: printr-o experiență a unei traume unice, prin micile experiențe stresante repetate sau printr-un efect retroactiv.

Centrul de coordonare fundamental pentru frica se afla în nucleul amigdalian (amigdala), în lobul temporal din zona laterală cortexului cerebral. Amigdala și hipocampul sunt cele două zone cheie ale creierului primitiv pe care le moștenim pe cale evolutivă și care au dat naștere cortexului și apoi neocortexului.

Amigdala este esențială în decodificarea emoțiilor, în special a stimulilor ce pot constitui o amenințare. Există două căi, complementare, prin care stimulii externi ajung la amigdală. Există o cale scurtă, dar imprecisă privind amenințarea existentă, care are rolul de a ne pregăti pentru un potențial pericol și o cale mai lungă, dar mai precisă, ce vine prin cortexul prefrontal, prin care se aduc elemente mai concrete privind sursa amenințării și care ajută la stabilirea unui curs de acțiune ca reacție la amenințare.

Să ne imaginăm următoarea situație: sunteți singuri într-o cabană la munte, iar la un moment dat auziți un zgomot ciudat. Sunetul este transmis către talamus; pe o cale mai lungă semnalul ajunge la cortexul auditiv din lobul temporal, unde acesta este înțeles. De la talamus, printr-o singură sinapsă, semnalul senzorial ajunge la nucleul amigdalian. Rapiditatea cu care semnalele de la ochi și urechi ajung la amigdala îi permite acesteia să reacționeze mult înaintea părții raționale a creierului, neocortexul. Acest circuit rapid dintre stimuli și nucleul amigdalian se pare că este răspunzător și pentru faptul că de multe ori rațiunea este copleșită de emoții; precedența procesului formării emoției învinge actul rațional.

În hipocamp (parte cheie a creierului în stocarea amintirilor) se încearcă o identificare rapidă a zgomotului, pe baza celor deja memorate. În cortexul auditiv se face o analiză mai atentă: poate este vorba despre crengile copacilor care se lovesc de pereții cabanei. De aici, concluzia se transmite către amigdala și la hipocamp pentru o comparație suplimentară și o încercare de identificare a semnificației zgomotului. Dacă lucrurile nu sunt lămurite, se declanșează un mecanism suplimentar de alertare, ce include amigdala, hipocampul și cortexul prefrontal, care duce la sporirea atenției și o preocupare mai mare pentru identificarea sursei zgomotului. Dacă nici acum nu se identifică originea sunetului, amigdala trimite semnale de activare hipotalamusului și sistemului nervos central.

Pe măsură ce gradul de anxietate creste, iar frica devine conștientă, amigdala semnalează creierului că este timpul să creeze o expresie a fricii pe chip, ritmul cardiac să devină mai rapid, tensiunea să crească, iar ritmul respirației să scadă. De asemenea, amigdala împreună cu hipocampul este responsabilă de generarea dopaminei care creste atenția asupra sursei fricii. În același timp către zonele creierului ce gestionează vederea și atenția sunt transmise semnale pentru sporirea atenției și depistarea a ceea ce este semnificativ în situația observată.

Întregul film descris mai sus, care în realitate este mult mai complex, se desfășoară într-o secundă și ceva. Așadar, frica, înainte de toate presupune un mecanism inconștient, extrem de rapid, de alertare a creierului despre posibilitatea unei amenințări.

Faptul că tresăriți incontrolabil atunci când cineva vă sperie, este urmare a punerii în funcțiune a acestui mecanism inconștient. Deși este adesea o sursă de amuzament, nimeni nu se poate antrena pentru a nu tresări la zgomote ori atingeri neașteptate.

În cazul în care amigdala este lezată, afectată de boli sau extirpată, sentimentul de frică dispare din repertoriul emoțional. De exemplu, un șoarece aflat în această situație nu numai că nu va simți frica, dar nici nu va fi conștient că se afla în pericol, astfel el se va apropia de o pisică fără teamă. Un alt caz este cel al unei maimuțe căreia i-a fost extirpat acest centru al fricii, astfel că s-a apropiat foarte tare de un șarpe și a fost mușcată. După ce s-a retras instinctiv din cauza durerii, maimuța s-a reapropiat pentru a examina șarpele, fără a manifesta frică. În privința oamenilor care au suferit leziuni la nivelul acestei regiuni s-a constat faptul că nu sunt în măsură să dezvolte răspunsuri condiționate de frică, deși au reacții normale de teamă în alte situații.

N. E. Miller a adus deosebite contribuții în domeniul psihologiei, începând cu cercetarea sa asupra fricii ca instinct învățat și rolul acesteia în conflict. În una dintre cercetările sale privind dezvoltarea instinctului de frică, cercetătorul Neal E. Miller afirma: “Oamenii nu se nasc cu o tendință de a se strădui să obțină bani, să descopere adevăruri științifice sau să achiziționeze simboluri ale statutului social și securității. Astfel de motive sunt învățate... Un impuls sau o recompensă care poate fi învățat/ă este acela/aceea care poate fi achiziționat/ă printr-un stimul ce anterior nu avea efect, dar ajunge să aibă ca urmare a învățării. Astfel, un copil căruia nu i-a fost înainte frică de câini învață să îi fie după ce este mușcat, ceea ce demonstrează că frica poate fi învățată.” (1951, p. 436).