Comportamentul și orientarea elevilor cu devianță comportamentală

Introducere

Analiza devianţei de conduită a adolescenţilor, preocupă pentru că reprezintă un fenomen social de mare complexitate, cauzator de prejudicii în plan valoric, psiho social, individual.

Trebuie conştientizat faptul că pentru a preveni şi restrânge sfera de manifestare a devianţei se impune un control macrosocial concertat şi eficient, fundamentat pe investigarea sistematică a cauzelor şi modalităţilor de exprimare.

Se poate afirma că sărăcia, promiscuitatea şi incultura sunt caracteristicile definitorii ale mediilor care generează devianţa minorilor.

Toate aceste aspecte se cer studiate pentru a se fundamenta căi specifice de acţiune preventiv educativă, de recuperare şi reinserţie socială.

Cauzalitatea şi motivaţia conduitelor deviante

Cauzele care determină devianţa (delincvenţa juvenilă) pot fi împărţite în două categorii: cauze interne individuale şi cauze externe sociale.

În prima categorie sunt incluse:

• particularităţile şi structura neuropsihică;

• particularităţi ale personalităţii în formare;

• particularităţi care s au format sub influenţa unor factori externi, mai ales a celor familiali.

Dintre cauzele externe, cele mai importante sunt:

• cauze socio culturale;

• cauze economice;

• cauze socio afective;

• cauze educaţionale, la nivelul microgrupurilor în care trebuie să se integreze treptat copilul, începând cu familia.

Până în prezent nu s a ajuns la unanimitate de opinii cu privire la ponderea fiecărui tip de cauze în determinarea comportamentului deviant al adolescenţilor.

În etiologia devianţei se conturează un punct de vedere intermediar, perspectiva cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe delincvenţa ca rezultat al unui număr mare şi variat de factori. Adepţii acestei perspective consideră că fiecare factor are o anumită importanţă, devianţii (delincvenţii) apărând fie la intersecţia a doi factori majori, fie sub influenţa concertată a 7 8 factori minori. Înclinarea spre devianţă şi adoptarea comportamentului infracţional rezultă din suprapunerea diferitelor cauze pentru fiecare situaţie în parte. Simpla însumare sau separare a lor nu poate oferi explicaţii în raport cu comportamentul unui minor.

Cauze neuropsihice

• Disfuncţii cerebrale: a. retardare neuropsihică; b. stare de hiperexcitabilitate neuronală, consecutivă unei disfuncţii în dinamica cerebrală; c. anomalii de tip epileptic cu elemente de focar electrografic.

• Deficienţe intelectuale: a. în rândul delincvenţilor, procentajul întârziaţilor mintali creşte de la cei care au comis delicte uşoare la cei care au comis delicte grave sau foarte grave şi la recidivişti; b. procentajul infractorilor cu deficienţe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca şi cel al infractorilor cu tulburări emoţional afective.

• Tulburări ale afectivităţii: a. nivel insuficient de maturizare afectivă; b. stări de dereglare a afectivităţii (stări de frustrare, instabilitate, ambivalenţa şi indiferenţa afectivă, absenţa emoţiilor şi a înclinaţiilor altruiste şi simpatetice).

• Tulburări caracteriale: Delincventul minor se caracterizează prin imaturitate caracterologică, manifestată prin: a. autocontrol insuficient; b. impulsivitate şi agresivitate; c. subestimarea greşelilor şi a actelor antisociale comise; d. indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă; e. opoziţie şi respingere a normelor social juridice şi morale; f. tendinţe egocentrice; g. exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuinţe şi tendinţe înguste, de nivel redus; h. absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social şi a sentimentelor etico morale; i. dorinţa realizării unei vieţi uşoare, fără muncă.