Comunicarea în Echipă

INTRODUCERE

Coordonatele existenţiale a grupurilor de muncă sunt date în modul în care comunică membrii acestora. Înţelegerea noţiunii de comunicare a făcut să curgă multă cerneală, fară ca sensurile comunicării să fi fost epuizate. Complexitatea fenomenului este dată în primul rând de omniprezenţa comunicării în toate domeniile de activitate umană. Procesele sociale implică procese de comunicare, de transmitere, a unor mesaje cu un anumit scop. Definirea procesului de comunicare nu poate fi redusă doar la aspectul transmisiei şi recepţiei de mesaje, deoarece procedând astfel, vom omite o serie de cauze, consecinţe şi semnificaţii.

Provenienţa cuvântului (latinescul communicare) sau termenul utilizat în tradiţia noastră -cuminecare- oferă pe lângă semnificaţia de contact şi legătură, pe aceea de punere în comun, de a împărtăşii, de a uni. Deci, comunicarea devine un proces tranzacţional (de schimb şi schimbare) în care mesajul transmis şi recepţionat aparţine atât celui care l-a transmis, cat şi celui care l-a receptat. În plus, intervine schimbul de idei, fapte, sentimente şi emoţii, chiar dacă partenerii de comunicare nu conştientizează acest lucru1.

1 Ioan Pastor, Adrian Petelean - Managementul Resurselor Umane , editura „Pentru Maior” Targu Mures

1.1. COMUNICAREA UMANĂ ŞI COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ

Comunicarea umană reprezintă o relaţie interpersonală prin care interlocutorii se pot înţelege şi nfluenţa reciproc prin intermediul unui schimb reciproc de informaţii codificate.

Literatura de specialitate delimitează mai multe criterii de clasificare a tipurilor de comunicare2:

- după numărul partenerilor :

- comunicare intrapersonală

- comunicare interpersonală

- comunicare în grup mic

- comunicare publică

- după statutul interlocutorilor :

- verticală ‹ ascendentă şi descendentă ›

- orizontală ‹ laterală şi cea serială ›

- după codul folosit :

- verbală

- nonverbală

-paraverbală

- mixtă

2 I.O. Pânişoară, Comunicarea eficientă, ediţia a-II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pag.69

- după finalitatea actului comunicaţional :

- accidentală

- subiectivă

- instrumentală

- după capacitatea autoreglării :

- comunicarea lateralizată / unidirecţională- fară feedback

- comunicare nelateralizată – cu feedback

- după natura conţinutului :

- referenţială – vizează un adevăr

- operaţional – metodologică – vizează înţelegerea

- atitudinală – vizează valorizarea.

În ceea ce priveşte comunicarea organizaţională, acest fenomen poate fi analizat din două perspective3:

- comunicarea ca fenomen ce există în organizaţii

- comunicarea ca modalitate de a descrie organizaţiile