Comunicarea și cunoașterea interpersonală

Comunicarea umana imbraca doua forme- interpersonala si mediata. Comunicarea interpersonala, respective directa, se realizeaza intre doua sau mai multe personae, care se afla in pozitii de proximitate ( spatiala de regula) si care interactioneaza sau se influenteaza reciproc.(Mihai Coman – Introducere in sistemul mass –media, Ed. Polirom, Iasi, 1999, pag. 14)

Comunicarea interpersonala presupune trei lucruri extreme de importante: cum se realizeaza comunicarea, adica cum comunica oamenii intre ei; intre cine si cine are ea loc; frecventa cu care grupe de indivizi comunica intrele ele.

Trebuie precizat de la bun inceput ca vorbaria nu este comunicare. De aceea, este foarte important ca procesul de comunicare sa fie controlat, adica cel cu care vorbesti trebuie sa inteleaga si sa dea un semnal ca a inteles exact ceea ce doreai sa transmiti. Modul prin care interlocutorul poate sa faca acest lucru este feed-back-ul.

Scopul comunicarii consta in patru elemente: a fi receptionati correct; a fi intelesi; a fi acceptati; a primi o reactie, dovada a faptului ca am fost intelesi. De altfel comunicarea serveste actiunii, ea nu este doar gratuita sau dezinteresata, iar tot ceea ce este legat de actiune presupune un scop. Comunicarea interpersonala, indifferent de forma in care apare- verbala sau non- verbala- presupune, in primul rand, existenta unui emitator, a unui receptor si a unui mesaj; in al doilea rand, a unui referent, in al treilea rand a unui cod sau a unui canal.

Prin intermediul comunicarii interpersonale indivizii doresc sa invete ceva pe cineva; sa transmita sau sa primeasca diverse cunostinte; sa influenteze comportamentul celorlalti; sa exprime sentimente; sa explice propriul comportament sau pe al celorlalti; sa intretina si sa pastreze legaturi cu colectivitatea, cu grupul social de care apartin sau la care vor sa adere; sa clarifice o serie de probleme; fie ele discutabile sau controversate, sa stimuleze interesele proprii in raport cu cei din jur, cu alteritatea.

Comunicarea interpersonala este definita ca un process global care integreaza cuvinte, mimica, priviri, gesturi si raporturi spatiale. Globalitatea acestui proces nu este una logocentrica. Privita ca un process in desfasurare, comunicarea, in general, consta in transmiterea si schimbul de informatii , de mesaje intre personae, in circulatia de impresii si de comenzi, in impartasirea de stari afective, de decizii si judecati de valoare care au ca scop final obtinerea de efecte la nivelul particular interior al fiecarui individ.

Comunicarea si informatia sunt in stransa relatie, in contrast si in succesiune, daca vorbim despre timpurile in care traim. Daca analizam cultura comunicarii si comunicarea culturilor, trebuie avut in vedere un concept essential, anume comunicarea relationala, care cuprinde constientizarea, blocajele indivizilor, managementul conflictului si al stresului.

Legea atractiei universale reprezinta o latura importanta a comunicarii interpersonale. Individul care incearca sa se faca atragator concepe aceasta relatie de interactiune ca fiind un joc al seductiei.

In comunicarea interpersonala se discuta pozitia contextuala. Participantii implicate sunt putini, sunt interactanti ai comunicarii interpersonale, sunt in proximitate fizica fiecare cu fiecare si exista multe canale de comunicare senzoriala, iar feed-back-ul este imediat atunci cand intre indivizi se comunica.

Specificul percepţiei interpersonale

Spre deosebire de percepţia unui obiect fizic, perceperea "altuia" este mult mai complexă, nu numai pentru că individul uman are o mulţime variată de însuşiri, ci şi pentru că "obiectul" percepţiei este, la rândul lui, "subiect cunoscător", conştient de sine şi de actul percepţiei, care ne influenţează în mod activ şi, de multe ori, intenţionat, percepţia. În acest fel, percepţia interpersonală se include în mecanismul interacţiunii cu celălalt.

Ca orice alt obiect al cunoaşterii, persoana celuilalt nu poate fi cunoscută "în sine", ci "pentru sine"; imaginea noastră despre celălalt corespunde doar parţial realităţii, o serie de factori de natură subiectivă şi obiectivă intervenind în procesul de "subiectivizare" a percepţiei. Aceşti factori pot aparţine subiectului percepător ("setul perceptiv", experienţa anterioară, abilităţile sale sociale, gradul de inteligenţă, trăirile afective declanşate de percepţie), obiectului perceput (măsura în care el este "transparent" pentru subiect, elementele comunicării sale nonverbale, atitudinea sa în interacţiune) sau situaţiei (natura relaţiilor anterioare dintre cei doi, statutus-urile şi rolurile pe baza cărora cei doi interacţionează în momentul actual). Pe lângă aceşti factori, intervin o serie de fenomene care ţin de ordinea de prezentare a informaţiilor şi care sunt prezente în orice act perceptiv:

• Efectul de primacitate - în care informaţia iniţială are un impact mai puternic decât cea ulterioară, chiar dacă aceasta din urmă este mai consistentă şi o contrazice pe prima;

• Efectul de recenţă - în care informaţia ulterioară este mai credibilă decât cea iniţială; are loc când este prezentă una din următoarele condiţii favorizante:

- dacă se cere în mod special o nouă evaluare după prezentarea unui al doilea set de informaţii;

- dacă între prezentarea iniţială şi cea recentă s-a scurs o perioadă mai lungă de timp;

- dacă percepătorul consideră că exerciţiul îmbunătăţeşte performanţa.

Prima impresie pe care ne-o facem despre o persoană este legată de o serie de aspecte ale înfăţişării şi comportamentului său:

• Fizionomia Fiecare dintre noi avem tipuri de fizionomie care "ne plac / nu ne plac" şi care constituie repere în evaluarea fizionomiei celuilalt: asemănarea cu "tipul pozitiv" duce la o impresie favorabilă, în timp ce asemănarea cu "tipul negativ" duce la o impresie defavorabilă; "judecarea" persoanei celuilalt după fizionomie este influenţată şi de o serie de prejudecăţi, transmise prin tradiţie sau "teoretizate" de lucrările de frenologie şi de cele de fiziognomonie, despre legătura dintre trăsăturile somatice şi fizionomice, pe de-o parte şi cele aptitudinale şi de caracter pe de altă parte.

• Expresia feţei este dată nu numai de exprimarea afectelor şi emoţiilor momentului (vezi mai jos comunicarea nonverbală), ci şi de "sedimentarea", în timp, a celor mai frecvente expresii emoţionale în ridurile de expresie: persoanele cu riduri la colţurile externe ale ochilor sunt percepute ca mai simpatice, deoarece aceste riduri sunt asociate expresiei zâmbitoare a feţei; persoanele cu cute verticale pe frunte sunt percepute ca dominatoare şi autoritate (expresie asociată atitudinilor imperative); cele cu cute orizontale - ca naive şi nu prea inteligente (expresia asociată mirării, nedumeririi); cele cu cute în forma literei  (omega) între sprâncene - ca melancolice; cele cu cute în jurul gurii - ca pretenţioase şi veşnic nemulţumite (gura "pungă") ş.a.m.d.

• Statura şi conformaţia corpului Există o întreagă tipologie psiho-somatică naivă care a rezistat de-a lungul timpului şi care a fost un punct de plecare pentru cercetările de psihofiziologie, de psihologia personalităţii, de neuro-psiho-endocrinologie; se consideră că oamenii înalţi şi slabi sunt "moi", lipsiţi de vlagă şi stângaci, cei mici şi slabi sunt dinamici şi ambiţioşi, cei graşi - veseli şi buni, cei slabi - posaci şi răutăcioşi etc.