Consilierea psihopedagogică a copiilor cu părinți divorțați

Introducere

Familia este mediul în care copilul se naște, se dezvoltă și se formează pentru viață, este primul său univers afectiv, social și cultural. Părinții sunt cei care se preocupă de dezvoltarea fizică și intelectuală, contribuie la educația morală și estetică a copilului, familia reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social, ea modelează personalități. Deține rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurii personalității oricărui individ.

Mediul familial este unul afectiv și protector, în măsura în care răspunde trebuințelor copilului atât de natură fiziologică, cât și de natură spirituală. În cazul în care intervine divorțul, atunci, dezorganizarea structurii și funcționalității familiei, apare ca un factor intens vulnerabilizator. Dacă un părinte absentează, copilul este supus la motivații, tendințe ți norme ce-i vor afecta dezvoltarea corespunzătoare. În tot acest timp copilul se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei, reacționează, își pierde încrederea în părinți, se simte lipsit de protecția implicită pe care i-o ofereau aceștia și se vede pe sine ca abandonat.

I.1. Definirea conceptelor

Termenul de consiliere descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi persoana sau grupul care solicită asistenţă de specialitate, clientul. Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă, ceea ce face posibilă exprimarea ideilor şi sentimentelor în legătură cu o problemă, oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor patternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluţii (S. Eliade, 2000).

„Consilierea psihologică este un tip de intervenție prin care se urmărește sugerarea unui mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situație dată sau, în general, în viața și activitatea cotidiene. Ea se adresează persoanelor relativ normale, sănătoase psihic, aflate uneori în dificultate, pe care le ajută să-și conștientizeze disponibilitățile și să le valorifice pentru rezolvarea problemelor.” (Dumitru, 2008)

Consilierea psihopedagogică este un tip de consiliere care are, în același timp, obiective de natură psihologică și pedagogică. Ea urmărește abilitarea persoanei (copil, tânăr sau matur) pentru a-și asigura funționarea optimă prin realizarea unor schimbări evolutiveori de câte ori situația o cere, având la bază un model psihoeducaționalal formării și dezvoltării personașității umane.(Dumitru, 2008)

„Divorțul a devenit un fenomen din ce în ce mai răspândit în ultimele decenii. Unele statistici arată că, de pildă, în SUA, aproximativ, unul dinn trei copii născuți în anii 1980 trăiește cu un singur părinte, cel puțin o perioadă de timp, până la împlinirea vârstei de 18 ani.”(apud Muro și Kottman, 1995, Dumitru, 2008)

I.2. Teorii ce stau la baza consilierii psihopedagogice

Dollard și Miller (1950, apud. Dumitru, 2008) încadrează câteva concepte aparținând abordărilor psihanalitice și comportamentale scopulor lor fiind să combine vitalitatea psihanalizei cu rigoarea științifică a științelor experimentale. Dina ceste două concepte fundamentale a rezultat o viziune psihodinamică ciclică asupra schimbării terapeutice a clientului.

„Freud susținea că personalitatea se dezvoltă în componentele sale majore de tensiune : procesul de dezvoltare psihologică, frustrările, conflictele și amenințările. Procesul de reducere a acestor tensiuni este considerat cheia dezvoltării personalității. Este adevărat că Freud a lucrat puțin cu copii dar orice consilier trebuie să accepte ideea că motivația inconțtientă a comportamentului este un concept foarte important în consiliere. În procesul de consiliere, mecanismele de apărare a ego-ului (represia, proiecția, sublimarea, raționalizarea etc.) și înțelegerea funcționării lor oferă posibilitate de intervenție diferențiată în cazurile problemă. De aceea, nu trebuie neglijată contribuția lui Freud.” (Plosca, Mois, 2001)

În centrul psihologiei umaniste, din ale cărei rezultate se inspiră modelul umanist de consiliere, se situează omul şi problematica sa umană, viaţa sa personală şi relaţională presărată cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, atitudinea activă a omului faţă de propria sa existenţă, şi aceasta nu doar cu scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloace specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă (M. Zlate, 2000).