Criza adolescenței în protecția familiei în context European

Argument

„Adolescenţa este timpul în care luăm universul prea în serios.”

Am ales ca subiect de studiu și cercetare această temă, deoarece este un subiect de actualitate și este cercetat de profesioniști din domenii variate. De asemenea, adolescenţa s-a impus ca temă literară din timpurile vechi, constituind un produs al neîncetatelor tentative ale fiinţei umane de a-şi elucida sinele în raport cu lumea.

Adolescența este perioada în care avem impresia că putem face orice, că nu există limita posibilităților. Aceasta este o perioadă decisivă, în care se formează scopul vieții noastre. De ceea ce vom face și vom alege în adolescență depinde viața noastră în perioadele următoare ale vieții.

În adolescență, suntem supuși unor încercări dificile sau mai puțin dificile, tratate diferit de la adolescent la adolescent, cu o totală nepăsare sau cu mult interes.

Este o perioadă tensionată și confuză, în care modificările fizice (hormonale) sunt maxime, iar cele psihice extrem de tumultoase. Criza adolescentină a fost considerată mult timp drept principala trăsătură a acestei perioade de dezvoltare. Problema acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale foarte puternice cu modelele de comportament interiorizate în stadiile precedente și cu un set de presiuni culturale specifice mediului social al adolescentului.

Cercetările realizate de-a lungul timpului relevă faptul că adolescența reprezintă o problemă veche, dar și o problema nouă în același timp. Este veche deoarece întodeauna oamenii au fost preocupați de această perioadă de dezvoltare care încheie efortul de socializare al copilului, înainte de a intra în etapa adultă. Este nouă pentru că în fiecare perioadă de dezvoltare istorică, ea reflectă efortul de adaptare la o lume în schimbare, tot mai complexă.

Considerații generale

Criza este definită de J. Guillaumin ca o dereglare, confuzie sau pierdere trăite la nivel intrapersonal, interpersonal (relaţii) sau transpersonal (raporturile unor ansambluri de persoane), nivele ale sistemelor care se includ unele în altele, orice criză putând fi prinsă pe oricare din aceste planuri.

Conform dicţionarului explicativ al limbii române şi al dicţionarului de sociologie avem următoarele definiţii ale crizei:

1.Manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate;

2.Moment critic, culminant, în evoluţia care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanşare bruscă a unei boli sau apariţia unui acces brusc în cursul unei boli cronice;

3.Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.

Criza - perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face dificilă funcţionarea sa normală, declanşându-se puternice presiuni spre schimbare. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin modificări importante adaptative ale structurii sale. Criza este cea care motivează schimbarea.

Cercetătorii în domeniu au identificat cinci faze ale crizei , şi anume:

1.şoc la aflarea unei veşti sau la observarea unor evenimente sau fapte, apar sentimente de incredibil, de ireal, de negare a celor auzite sau întâmplate. Cei care trec prin această fază se simt depăşiţi de situaţie şi au reacţii de fugă și luptă. Fuga reprezentând negarea, iar lupta încercarea de a controla situaţia. Reacţiile pe care le experimentează o persoană la aflarea unei veşti sunt diferite în funcţie de gradul de vulnerabilitate al persoanei respective;

2.confuzie, individul are tendinţa de a se retrage şi de a ase izola, fiind furios, anxios şi incapabil de a înţelege anumite comportamente. Intervenţia în această fază nu este recomandată deoarece nu se ating efectele scontate şi i se întăreşte persoanei credinţa că nu poate fi ajutată;

3.mânie, resentimente, vină, ruşine pentru pierderea suferită;

4.acomodarea la schimbare - persoana începe să vorbească despre eveniment şi să accepte idei noi. Este un stadiu superior în evoluţia crizei, putându-se începe intervenţia, oferirea alternativelor sau susţinerea persoanei în luarea deciziei;

5.decizii şi planuri de viitor.

Criza adolescentină poate consta într-o izbucnire de negație sistematică a valorilor impuse și neînțelese sau inacceptate, a identității sale anterioare de copil, pe care părinții se încăpățânează să o păstreze. În mintea adolescentului, acest lucru, dreptul la statutul de matur, se obține sub orice formă, chiar prin încăpățânare, rea voință, imoralitate, fapte antisociale, infracționalitate.

Sunt recomandaţi o serie de factori care contribuie la eliminarea stării de criză:

- Relaţia bună mamă-copil;

- Relaţia bună tată-copil;

- Recompense pentru un anumit domeniu de activitate;

- Relaţii armonioase cu familia lărgită sau cu un adult din afara familiei.

Criza apare întrucât adolescentul nu reușește ca pe baza noului echipament bio-psiho-social, pe care l-a dobândit, să treacă dintr-o dată de la statutul de copil la cel de adult. Adolescentul oscilează permanent între copilărie și maturitate, chiar dacă se orientează preponderent spre lumea adultului.