Despre Transplantul de Organe din Punct de Vedere Ortodox

Suferinţa este o realitate pe care nu o putem nega, nu o putem sub¬aprecia şi nici nu o putem înlătura lăsând impresia că nu o luăm în seamă, după cum nu rezolvăm cauza şi faptul concret al suferinţei, teoretizând cu privire la ea. De multe ori suferinţa este mai grea decât moartea fizică. De aceea Biserica se roagă încât fiii ei să aibă parte de „sfârşit creştinesc, fără durere, neînfruntat şi în pace". Nu ne este îngăduit să „teoretizăm" despre suferinţă nici măcar atunci când este vorba de suferinţa altuia. Dimpotrivă, în această situaţie, creştinul trebuie să aibă un comportament dinamic, compătimitor şi participativ faţă de aproapele, făcând tot ce-i stă în putinţă spre a uşura suferinţa celuilalt.

In lumina Revelaţiei, creştinul înţelege cauza suferinţei, precum şi fap¬tul că Dumnezeu poate să folosească chiar răul spre bine. Din această per¬spectivă, creştinul poate înţelege şi sensul ascuns al suferinţei. Aceasta este una din manifestările răului fizic şi psihic, rău derivat din răul moral. Este consecinţa morţii duhovniceşti, a îndepărtării de Dumnezeu, iar suferinţa provocată de boală este preludiul morţii fizice.

Ştiind toate acestea, după modelul Mântuitorului Hristos, creştinului nu-i este îngăduit să aibă o atitudine pasivă faţă de boală şi de suferinţă, nici când el are parte de ele, nici când alţii sunt victima acestora. In toate împrejurările descrise în Noul Testament, în care Mântuitorul Hristos S-a întâlnit cu boala şi suferinţa, El nu a rămas indiferent; a vindecat toţi bol¬navii care I-au fost prezentaţi sau care îi cereau acest lucru, pe alţii i-a scă¬pat de suferinţa provocată de foame (Matei 14,13-21; Ioan 6,1-15), înse¬tatei femei samarinence i-a dat apa cea vie (Ioan 4,4-42) etc, a vindecat însă suferinţele neconştientizate provocate de orgoliu şi ipocrizie. A asu¬mat suferinţele lumii şi a neutralizat, a anulat, a distrus prin propria-I sufe¬rinţă suferinţa firii umane asumate din Sfânta Fecioară „spre învierea vieţii" (Ioan 5,29), adică spre starea în care viaţa, ca fapt, ca realitate con¬cretă, şi chiar noţiunea de „viaţă" vor fi supuse unei transformări, unei pre¬faceri cu totul speciale, echivalente cu o existenţă înnoită; înnoită în ne-stricăciune (I Cor. 15,54). Învierea şi preaslăvirea firii umane asumate de Ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu, confirmă posibilitatea curmării suferinţei şi depăşirea morţii fizice, drept consecinţe ale înlăturării morţii duhovniceşti, prin desăvâr¬şita comuniune cu Dumnezeu. In acelaşi timp, fundamentează credinţa şi speranţa creştinilor că existenţa omului nu se stinge prin suferinţă şi moarte, ci că omul, trecând prin suferinţă şi moartea fizică, trece la viaţa cea fără de sfârşit unde va avea fericirea să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, prin lisus Hristos şi în harul Duhului Sfânt. Firea oricărei persoane asumată de Fiul Iui Dumnezeu în trupul Său mistic, părtaşă la roadele învierii şi prea-slăvirii firii Sale omeneşti asumată din Sfânta Fecioară (printr-o viaţă corespunzătoare exigenţelor existenţei ca mădular aî Trupului mistic al lui Hristos), va trăi realmente spre viaţă, având parte chiar din viaţă aceasta de „arvuna'1 vieţii nestricăcioase, lipsite de suferinţă.

Biserica luptă împotriva păcatului şi a tot ceea ce, legat de păcat, în¬seamnă suferinţă. In acelaşi timp binecuvântează toate eforturile depuse de membrii ei, persoane individuale şi instituţii, în vederea înlăturării răului şi a tuturor formelor sale de manifestare în viaţă şi în societatea umană.

Cum medicina are drept obiectiv ameliorarea şi eventual înlăturarea suferinţei şi a bolii. Biserica a binecuvântat şi binecuvântează strădaniile medicilor. Nu întâmplător în calendarul creştin se găsesc sfinţi, consacraţi cu numele de „doctori", adică medici.

In împlinirea obiectivului lor, medicii folosesc mijloace devenite demult obişnuite, dar şi mijloace şi procedee extraordinare. Unul dintre acestea din urmă este transplantul de ţesuturi şi de organe. Potrivit Legii nr. 2/8. 01. 1998 prin „transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate me¬dicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase (cap. I, alin. III).

Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din performanţele prac¬ticii medicale, care transformă suferinţa în nădejde prelungirii vieţii. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o bine¬cuvântează atâta vreme cât, prin transplant, se va reda viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să trăiască altcineva.

Viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Omul a fost creat fiinţă vie (Gen. 2, 7) spre a-şi trăi viaţa aşa cum a fost dată de Dumnezeu - cu dăruire, nu în mod egoist. Creştinismul mărturiseşte şi învaţă că viaţa eternă a omului de¬pinde de viaţa aproapelui. Iar calitatea vieţii eterne depinde de câtă viaţă, cu adevărat omenească, am pus în viaţa aproapelui. Altfel spus, de câtă viaţă spre viaţă am oferit aproapelui, nu „viaţă" spre moarte {Leben zum Leben sau zum ewigen leben, în replică faţă de Sein zum Tode - Martin Heidegger). Omul are cu atât mai îndestulat viaţă, cu cât din dragoste faţă de aproapele şi de viaţa eternă a amândurora, investeşte propria sa viaţă în viaţa aproapelui, după învăţătura şi modelul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a spus ucenicilor Săi: ,,Sâ va iubiţi umul pe altul, precum Eu v-am iubit" (Ioan 15,12). Iar împlinirea poruncii iubirii, care cuprinde deopotrivă pe Dumnezeu şi pe aproapele (Matei 22,37-40), uneori, poate presupune chiar sacrificiul suprem. încât „Mai mare dragoste decât aceas¬ta nimeni nu are, ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi" (Ioan 15,13). Ucenicii au cunoscut iubirea Mântuitorului, Care a mers până la jertfa, punându-Şi viaţa pentru alţii:,,Intru aceasta am cunoscut iubirea: că Acela şi-a pus viaţa pentru fraţi" (I Ioan 3,16), avea să scrie spre sfârşitul seco¬lului I Sfântul Apostol Ioan.

Practica medicală a transplantului de ţesuturi şi de organe a adoptat respectarea unor principii generale, ca: demnitatea persoanei (donor, receptor, medic), să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane (care are dreptul să intre şi să iasă din istorie), să respecte drepturile omului, dimensiunea duhovnicească a existenţei umane şi să nu fie determinat de oportunisme politice sau eco¬nomice, de curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizată. Medicul trebuie să aibă conştiinţa că este instrument şi colaborator al lui Dumnezeu în înlăturarea manifestării răului în lume ca suferinţă. Realizându-se din iubire şi din respect faţă de viaţa umană, transplantul va lua în calcul viaţa persoanei umane în toată complexitatea ei, nu numai viaţa care se consumă la nivel exclusiv biologic. Fiind metodă excepţională de tratament, transplantul este justificat după ce s-au epuizat toate celelalte forme şi modalităţi de tratament.