Diferențe și similitudini între deficiențele senzoriale înnăscute și cele dobândite

Din categoria deficiențelor senzoriale fac parte cele auditive și cele vizuale sau handicapul de vedere. Pe lângă deficiențele senzoriale, identificăm încă cinci categorii principale: deficiențe mentale, senzorio-motorii, de limbaj, tulburări comportamenetale și deficiențe asociate. (Avramescu, 2014).

Pentru mine, primul contact legat de aspectele ce cu legătură cu deficiențele senzoriale a fost acest curs. Astfel, o mare parte din mențiunile mele au la baza cursul și alte cărți de bibliografie, precum și studii din domeniu. Pentru putea totuși compară deficiențele senzoriale din primsa celor două categorii înnăscute sau dobândite este necesar să înțelegem ce înseamnă fiecare. Dacă analizăm din perspectiva literaturii, avem destul de multe variante de clasificare, însă le regăsim mai jos pe cele din perspectiva lui Ph. Wood, 1980 la care voi face referire în această lucrare:

1. Înnăscute sau congenitale, apărute inițial: aici facem referire la cele cu care copilul se naște sau apar până în vârstă de 3-4 ani

2. Dobândite - deficiență sau infirmitate care apare pe parcursul vieții la diferiți ani.

În ceea ce privește deficiență de auz, putem înțelege că sunt copii care nu aud deloc sau aud parțial și sunt copii sau adulți care își pierd auzul în timp - fie în primii 3 ani din viață, fie mai târziu. Printre cauzele cunoscute enumăr: ereditatea, infecții la urechi, incompatibilitatea de Rh, diferite medicamente luate de mama în timpul sarcinii sau rubeolă, nașterea prematură. În comparație totuși cu un copil care se naște fără auz și cei care surzesc până la vârstă de 3 ani. În cazul celor din urmă desci asurzirea apare în jurul vârstei de 3 ani când o parte din limbaj este format, s-a constat și validat că acești copii în câteva luni își vor pierde și vocea, apărând mutenia. Acest lucru întâmplă după 1an și la copii care își pierd auzul în jurul vârstei de 4-5 ani. În ceea ce privește cei la care surditatea apare după 7 ani, potrivit lui Mare (1993) au șanse să isimai păstreze ceva din partea verbală dacă sunt introduși din timp în sistemul de învățământ pentru hipoacuzie.

În cazul memoriei imediate s-au observat anumite diferențe între cei cu surzitate dobândită vs ceilalți surzi:Collin (1991), citează rezultatele lui Habauzit (1949) observând într-un experiment care are legătură cu reproducerea imediată a unor informații prezentate precum numere, că cei cu surzitate dobanita mai târziu obțin rezultate net mai bune decât copiii născuți surzi.

Așa cum menționăm anterior, în cazul celor care își pierd auzul pe parcusul vieții, un rol importat în are momentul diagnosticului. Din păcate s-a constat în societatea din România că numeroase persoane care ajung în această situație, tineri/adulți, ascund aceste probleme deoarece se simt excluși, discriminați. Chiar și limbajul semnelor, mimico - gestual este abordat că un limbaj de sprijin, deși conform legii 448/2006 a fost declarat ca fiind limbajul natural al persoanelor surde. Așadar, pe lângă impactul care îl are un tânăr/adult care o perioada din viață s-a putut folosi de funcțiile auzului, reintegrarea lui în societate este împăcâtă și de momentul la care va acceptă această deficiență și va fi susținut în demersurile necesare pentru comunicare, de exemplu să învețe limbajul semnelor. Comparativ cu cei care se nasc surzi sau își pierd auzul până în 3 ani, unde nu au nici o amintire a sunetelor și unde prima limba natural învățată este cea a semnelor, cei cu surditate dobândită pot manifestă reținere, se pot izola sau refuză să accepte ceea ce li se întâmplă, nefiind receptivi la demersurile de învățare și adaptare la noile condiții. În acest caz, la fel ca și în cazul surzilor, un rol important îl are societatea și promovarea învățării limbajului semnelor, atât la școală cat și acasă cu părinții și apropiații. O altă abordare susținută de cei de la Fundația Light into Europe - INTEGRAREA INVIZIBILĂ este că, limbajul semnelor să fie predat în licee și universități ca “o limba străină” și profesorii să cunoască și să folosească limbajul semnelor corect. Consider o abordare potrivită care ar fi trebuit să existe de mulți ani.

În România surzii, indiferent că se nasc cu acesta deficiență sau o dobândesc mai târziu, se confrnta cu provocări în ceea ce privește: costurile mari cu achiziționarea aparatelor auditive, faptul că interpreții de limbaj al semnelor lipsesc în tot ce înseamnă instituțiile publice și nu în ultimul rând lipsa intergrarii lor în social media. Toți au nevoie însă, de atenția și implicarea noastră.