Două procese cognitive - gândirea și memoria

Gândirea ocupa un loc central în psihologie, termenul de gândire figureaza si în limbajul curent, dar are un trecut filosofic complex si un prezent, ca si concept stiintific, ambiguu. Gândirea ca si concept este reflectata si în maniera prezentarii ei în dictionarele de psihologie, unde ori i se consacra pagini întregi, ori câteva rânduri sau coloane, ori pur si simplu este eliminata. Mielu Zlate spunea ca trebuie pastrat locul gândirii în psihologie, în calitatea ei de stat major al tuturor proceselor psihice si de asemenea mentinuta distinctia gândire-inteligenta. Desi ambele lucreaza cu relatii, interdependenta lor fiind evidenta, nu le putem identifica: inteligenta este un concept mult mai larg, în care gândirea este inclusa, dar ea este mai mult decât atât, caci misiunea ei este adaptarea la real, prin punerea în miscare a tuturor resurselor umane avute la dispozitie, de unde si numeroasele ei specializari cum ar fi: inteligenta fluida si cristalizata, concreta si abstracta, spatiala, verbala, motrica, numerica, sociala, etc. produce modificari de substanta ale informatiei cu care opereaza, facând saltul de la aparenta la esenta, de la superficial la planul de adâncime, de la accidental la ceea ce este legic, de la particular la general, de la incertitudine la previziune.

În acest proces ea antreneaza toate rezervele si mecanismele psihice, cognitive si necognitive (afective, volitive, motivationale, atentia).

Gândirea valorifica toate procesele si functiile psihice, caci prin gândire perceptia devine observatie, comunicarea capata înteles, pentru ca este construita cu unitati informationale coordonate de sintaxa si logica gândirii, memoria devine logica, îmbogatindu-si procedeele, vointa îsi precizeaza scopurile si-si coordoneaza mijloacele în planuri care includ judecati si rationamente.

Gândirea este procesul cognitiv superior care construieste prin operatiile sale, coordonate în actiuni mintale, informatiile despre însusirile generale ale claselor de obiecte si fenomene, sau despre relatiile dintre ele, sub forma de notiuni, concepte, judecati sau rationamente.

Gândirea are caracter informational si operational pentru ca depaseste planul senzorial-perceptiv prin aceea ca nu ramâne la aici si acum , la însusirile exterioare ale obiectelor sau fenomenelor, ci ea le remodeleaza mintal, prin extragerea relatiilor sau însusirilor caracteristice, invariantii, aspectele de adâncime, ascunse, vagi, putin evidente. Prin categorizare si esentializare, informatiile capata mare relevanta semantica, gândirea intervenind simultan asupra informatiilor si a operatiilor, ea fiind procesul si produsul coordonarilor prin care invariantii obiectuali si potentiali sunt organizati, actualizati, corelati între ei si referiti la realitate (Popescu-Neveanu, 1978, p. 295).

Un alt caracter al gândirii este acela ca gândirea este mijlocita (mediata) deoarece nu opereaza direct asupra realului ci asupra unor informatii deja extrase de mecanismele cognitive primare cum este senzatia, perceptia, reprezentarea, asupra unor informatii reactualizate din depozitele memoriei si asupra informatiilor produse de propria ei functionare. Gândirea îsi furnizeaza siesi asociatii, scheme, concepte, strategii (este automediata), realizând cicluri functionale în care procesele si produsele se introduc alternativ în circulatie, alaturi de sursele informationale amintite un mare rol avându-l si combinatiile imaginatiei, dar si limbajul. Acesta este înserat în textura intima a gândirii, deoarece îi ofera combinatorica si structura specifica prin care este posibil si procesul de prelucrare a informatiilor, dar si fixarea rezultatelor acestui proces în notiuni, concepte, categorii, reguli, legi, etc.

Însa gândirea este în acelasi timp mediatoare pentru ca le pune în miscare pe toate aceste mecanisme si procese psihice cum ar fi: cognitive primare, limbaj, imaginatie, motivatie, vointa si pe sine însasi, valorificându-le, accelerându-le functionalitatea si eficienta.

În cadrul caracterului generalizat-abstract, gândirea îsi ia o distanta în raport cu realitatea, se detaseaza de obiect sau de fenomen, renunta la multe din determinarile nesemnificative, pentru a retine însusirile generice, esentiale, abstracte, acestea având o forta operationala superioara. Mielu Zlate distinge trei nivele ale abstractiei, în functie de ponderea imagine-cuvânt în determinarea semnificatiei:

- abstractul intuitiv-plastic, în care abstractia deriva din imagine, din însusiri care pot fi vizualizate sau reprezentate; este un tip de abstractizare impur, sufocat de imagine, în ordine ontogenetica mai timpuriu, ca o modalitate intermediara între senzorial si logic;

- abstractul-figural, în care imaginea devine concept (conceptele figurale ale lui Fischbein), fiind specific cunoasterii geometrice, arhitecturii, inteligentei tehnice în materializarea proiectelor;

- abstractul pur, eliberat aproape complet de imagine, ca în lingvistica, logica, filosofie, limbaje speciale.