Educația Virtuală

Universul cotidian a devenit o avalanşă de fapte şi evenimente marcate de o prezenţă comună: agresiunea. Violenţa, sub toate formele sale, provoacă senzaţii puternice, este acceptată şi adesea dorită, devenind o permanentă reflectare a realităţii din imediata apropiere şi din lumea întreagă. Întâlnim agresivitatea sub multiplele ei expresii, oferite de cărţi, ziare, reviste cu pagini întregi şi imagini care prezintă crime şi violuri, de radio şi televiziune unde se diferenţiază neîncetat informaţii despre ucigaşi cu cele mai excentrice comportamente ori despre atacuri de orice fel.

Agresivitatea lumii se înfăţişează fiecăruia şi în fiece moment prin televiziune, ca principala sursă de difuzare a informaţiilor. Dacă în perioade de calm social şi de stabilitate, televiziunea este mai curând un factor de întărire a ordinii sociale, în situaţii de tensiune ea devine factor nu doar de schimbare, prin manipularea deliberată de informaţii, ci chiar de tulburare a normelor şi regulilor prestabilite.

În cartea sa Amnsing Ourselves to Death, Neil Postamn demonstrează faptul că televizorul este departe de a fi un bun educator. Reluând o serie de studii făcute în această direcţie, Postamn atestă prin exemple uriaşa minciună ascunsă în spatele promovării televizorului ca mijloc ideal pentru învăţare. Printre altele, el ia în discuţie chiar afirmaţiile unor reprezentanţi ai departamentului de stat pentru educaţie în America; nu ştiu din ce motive, aceştia militează pentru învăţarea prin televizor. „Ei susţin că înţelegerea este facilitată când informaţia este prezentată printr-un mijloc ce dramatizează şi ca televiziunea poate face asta mai bine decât oricare alt mediu”.

Televizorul este mijlocul ideal al transmiterii informaţiei în formă dramatizată, încă faptul că aceasta ajută învăţarea este un punct pe care N. Postman îl contrazice, citând concluziile obţinute de G. Compstock şi colaboratorii săi. Aceştia au trecut în revistă 2800 de studii care tratau problema influenţei TV asupra comportamentului, cu referiri la procesele cognitive.

Jacoby şi colaboratorii săi au găsit în urma realizării unui studiu că doar 3,5% dintre telespectatorii au fost capabili să răspundă cu succes, prin „adevărat” sau „fals” la întrebări privind 2 spoturi publicitare de 30 de secunde fiecare, pe care le vizionaseră anterior.

Stuffer, analizând răspunsurile elevilor după urmărirea unui program de ştiri transmis prin TV, radio sau prin scris, a găsit o creştere semnificativă a răspunsurilor corecte la întrebările puse în cazul celor care primiseră informaţia prin lectură. Stern raportează că 51% dintre telespectatorii investigaţi nu puteau sa-şi amintească nici măcar un singur titlu de ştire dintr-un întreg program informativ urmărit la televizor, doar cu câteva minute înainte. Wilson a constatat că un telespectator obişnuit reţine cel mult 20% din informaţiile oferite de o emisiune de ştiri pe un post obişnuit de televiziune.

Katz şi colaboratorii săi au observat că 21% dintre telespectatori nu puteau sa-şi amintească nici o ştire după o oră de la urmărirea jurnalului TV. Salomon concluzionează: informaţiile sau înţelesurile transmise prin televiziune sunt, în general, fragmentate, concrete şi mai puţin deductive decât acelea pe care le dobândim prin lectură, care au mai multe şanse să fie organizate în mod deductiv.

Mulţi cred că, de fapt, nu orice program TV poate fi potrivit procesului de învăţare. Dacă s-ar transmite lucruri educative, morale, religioase, atunci copii şi adulţi ar avea ce învăţa şi toată lumea s-ar folosi şi ar fi mulţumită.

Televiziunea influenţează, în mod inevitabil, prin limbajul utilizat, prin scăderea abilităţii de a citi, precum şi a învăţării academice, prin reducerea capacităţii raţionale de internaţionalizare a limbajului, faţă de situaţia în care cele văzute ar fi citite şi aceste capacităţi nu ar diminua. Dar dezvoltarea limbajului depinde şi de conţinutul programelor, fapt confirmat şi de un studiu populaţional longitudinal, asupra programului Seasme Street.

Seasme Street este numele programului destinat, copiilor preşcolari, dar care a fost urmărit cu interes şi plăcere de copii americani de toate vârstele. Proiectul, la care a lucrat o armată de specialişti, a fost cu siguranţă unul dintre cele mei scumpe programe de educaţie. Emisiunea era programată de trei ori pe zi, fiecare episod având durata de o oră. Seasme Street a fost urmărită de peste 5,8 milioane de copii din America, având vârste între 2 şi 5 ani, fiecare vizionând câteva episoade pe săptămână. Difuzarea serialului a început în anii 70 şi se continuă până astăzi în mai multe cămine americane, cu toate că nu mai există entuziasmul de la început.

s-a făcut un efort deosebit pentru a se ajunge ca programul să transmită un mesaj cultural pozitiv, de o mare diversitate şi cu un înalt nivel moral. S-a făcut tot posibilul pentru a fi transmise copiilor cât mai multe lucruri folositoare, pentru a le deschide orizontul de cunoaştere, pentru a contribui la dezvoltarea limbajului, recunoaşterea literelor şi cuvintelor, pentru iniţierea în lectură şi în scriere. Cu siguranţă, aceasta a fost cea mai importantă acţiune destinată învăţării şi educării copiilor prin televizor.