Emoțiile

- Daca starile de agreabil sau dezagreabil difera putin între ele, chiar când sunt provocate de obiecte sau situatii foarte deosebite (agreabil este si un peisaj, si un sirop de capsuni), emotiile, fara a fi neaparat intense, traduc o relatie specifica între noi si situatie (peisajul evocându-mi un episod nefericit al vietii mele, ma întristeaza; mâncând înghetata, pe care mia interzis-o medicul, se schiteaza o îngrijorare privind consecintele). Asadar, emotiile sunt stari afective, de scurta durata, care traduc un specific al relatiilor mele cu un obiect ori o situatie, deci au un caracter situational. Ele pot fi declansate de o împrejurare reala sau de una imaginata (gândul ca politia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul care are banii furati în gemantan). Intensitatea lor e foarte variata: poate fi vaga, mijlocie, dar si foarte mare, zguduind întregul organism. în acest ultim caz, vorbim de emotie-soc (careia multi psihologi

îi spun afect).

Exista patru emotii-soc, tipice : frica (teroarea), furia, tristetea informa sa acuta (disperarea) si bucuria exploziva. Dar acestea pot aparea, în conditii obisnuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se teme sa intre la dentist; altcineva se enerveaza ca prietenul sau întârzie la întâlnire; un tânar se întristeaza, fiindca logodnica i s-a îmbolnavit de gripa ; elevii se bucura, deoarece profesorul n-a putut veni la ora. Dar sunt mult mai multe emotii decât acestea: dezgustul, rusinea, nemultumirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia, speranta, mila, satisfactia, nehotarârea, sfidarea etc. etc. Exista si emotii în relatie cu munca intelectuala: mirarea, nesiguranta, certitudinea, îndoiala...

- Atât în vorbirea curenta, cât si în lucrari de specialitate psihologica, emotiile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi iubirea si ura (dar sunt multe feluri de iubire: de tata, sotie, prieten, dragostea de munca, de patrie etc.; dupa cum exista si variate obiecte ale urii: fata de un rival, un dusman, un hot, o secta, o ideologie s.a.). într-adevar, întorcându-ne la marii filosofi care au analizat afectivitatea, constatam o asemenea lipsa de diferentiere. Astfel,

Rene Descartes, în lucrarea sa Les passions de l'âme (Pasiunile sufletului) descrie 40 de „pasiuni", printre care figureaza, pe lânga emotii, sentimente, dorinte si chiar trasaturi de caracter. Dar marele filosof francez considera ca toate îsi au originea în numai 6 pasiuni primitive : mirarea, iubirea, ura, dorinta, bucuria si tristetea. Toate celelalte n-ar fi decât varietati ale acestora sau rezultatul unor combinari ale lor. Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emotii, doua - sentimente, iar una, dorinta, constituie o denumire generica în care pot figura nenumarate aspiratii.

B. Spinoza în Etica sa distinge 48 de „afecte", dar si el arata: „Toate afectele se reduc la dorinta, la bucurie sau la tristete" aratând si modurile în care cele complexe deriva din acestea. De exemplu : 1) un afect provine din altul mai simplu, inclusiv o anume idee: „Iubirea este bucuria însotita de ideea cauzei externe" el poate aparea prin suscitarea unui afect primar într-o situatie complexa : „Indignarea este ura fata de

cineva care face un rau altuia" 3) mai poate proveni din îmbinarea unor afecte

primare : „Sfiala se atribuie celui a carui dorinta este stânjenita de frica primejdiei pe care

egalii sai cuteza sa o înfrunte. Spinoza poate fi acuzat de intelectualism (caci pentru el pasiunea este doar o idee confuza). însa observatiile sale privind relatia între afecte si situatie, cât si cele referitoare la combinarea posibila a lor sunt juste si vom reveni asupra lor. Problema care se pune este de ce spirite asa de patrunzatoare au amestecat stari affective deosebite, n-au simtit nevoia sa efectueze distinctii între ele ?