Epicurismul

Repere biografice

Născut în insula Samos,în 342/r î.Chr., fiu al atenianului Neocles, Epicur trăieşte perioada de decadenţă a lumii greceşti, după dominaţia exercitată de Filip al Macedoniei şi de către fiul său Alexandru cel Mare.Aici l-a audiat pe Pamphilos,filosof platonician, şi apoi ,la Teos, pe Nausiphanes,un discipol al lui Democrit,care a exercitat o puternică influenţă asupra lui Epicur,în ciuda afirmaţiilor sale ulterioare.La vârsta de optsprezece ani, Epicur ajunge la Atena pentru satisfacerea serviciului militar, iar apoi îşi urmează părinţii în exil la Colofon, unde se afirmă ca profesor de filosofie.

Ţine prelegeri în Mytilene (311 î.Hr.), unde se împrieteneşte cu Hermachos, viitorul său succesor, iar apoi în Lampsacos (310 î.Hr.). Haosul exterior al cetăţii îl determină să propovăduiască o reîntoarcere asupra vieţii interioare. În 306 î.Hr., el cumpără o grădină (kepos), un teren situat la nord-est de Atena, unde va rămâne până la moarte. Aici adună o comunitate de prieteni care trăiesc în jurul maestrului, îndepărtaţi de viaţa politică. Îşi deschide propria şcoală de filosofie care rivaliza cu Academia şi Peripatos. Prin activitatea de la Atena, Epicur pune bazele unui nou curent filosofic - epicurismul - cu un puternic ecou până la sfârşitul lumii antice. Ca şi în cazul lui Socrate, pe care îl aprecia, moartea lui Epicur a fost aceea a unui înţelept senin şi perfect stăpân pe el.

Epicurismul

Epicurismul este doctrină morală a lui Epicur şi a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raţionale a individului.

Termenul epicurianism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur. Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă şi excesivă a plăcerii. În sens strict, se referă la o doctrină a lui Epicur şi a discipolilor săi (spre exemplu, Lucreţiu), fondată pe baza idealului de înţelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniştea sufletului (ataraxia) este scopul moralei; această doctrină ne învaţă să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului) şi să căutăm plăcerile simple şi naturale ale vieţii (conform hedonismului).

Istoric

Epicurianismul s-a dezvoltat în Antichitate, atât în Grecia, prin Epicur, cât şi la Roma, prin Lucreţiu, în circumstanţe marcate de tulburări politice. Evul Mediu creştin îl va oculta şi va contribui foarte mult la alterarea sensurilor sale, răspândind povestea epicurianului care aleargă după satisfacţii, poveste care nesocotea idealul de înţelepciune propriu epicureismului antic. Acesta din urmă va fi reconsiderat în perioada Renaşterii prin Montaigne şi parţial în secolul al XVII-lea prin Gassendi şi Hobbes.

Descrierea filosofiei

Filosofia lui Epicur este constituită din trei părţi: cea canonică, ce expune regulile adevărului; fizica (din grecescul „psysis”, «natură»), care propune o explicaţie filosofică a naturii; şi morala, care tratează despre condiţiile vieţii fericite.

Ordinea acestor trei părţi este importantă deoarece ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, graţie canonicii, cunoaşterea naturii, care îi va permite înţeleptului să fie fericit.

Canonica

Criteriile adevărului sunt senzaţiile, căci ele ne pun în contact cu lucrurile exterioare. Corpurile emit particule fine («simulacre»), care întâlnesc simţurile noastre şi permit astfel reprezentarea sensibilă. Aceasta nu este deci «subiectivă» sau înşelătoare: prin «simulacre» ea ne pune în contact cu lucrurile. Senzaţiile repetate lasă în noi amprente care ne permit anticiparea percepţiei, prin intermediul căreia noi putem recunoaşte obiectele.

Fizica

Urmând învăţăturile lui Democrit (sec. V î.Cr.), Epicur propune o explicaţie atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente materiale minuscule şi indivizibile, atomii. În starea iniţială, aceştia se deplasează în vid şi, prin întâlnirea lor şi prin diversele lor legături, formează lucrurile şi fiinţele. Astfel, nimic nu se naşte din nimic: tot ceea ce există nu este decât o anumită combinaţie de atomi; de asemenea, moartea reprezintă descompunearea unui corp în elementele sale «atomice».