Epistemologia Constructivistă

Relaţia dintre epistemologie şi practica ştiinţificã

Dawn Darlaston-Jones (2007) remarcã faptul cã abilitatea de a identifica relaţia dintre fundaţia epistemologicã a oricãrei practici (cercetãri) ştiinţifice şi metologia folositã este de o importanţa crucialã; totuşi acest aspect este de multe ori neglijat în pregãtirea academicã a viitorilor cercetãtori. Sistemul filozofic care constitue baza unei anumite metode ştiinţifice şi care influenţeazã alegerea acesteia din mulţimea metodelor disponibile rãmâne deobicei ascuns, sau presupus. Acest lucru se întâmplã, dupã pãrerea autorului, şi din cauza dominanţei empiricismului, pozitivismului în rândul cercetãtorilor, considerându-se cã nu este nevoie ca asumpţiile filozofice sã fie menţionate explicit.

De fiecare datã când sunt vehiculate concepte precum “obiectivitate”, “validitate”, se vorbeşte defapt despre un anumit cadru epistemologic, despre o anumitã viziune asupra naturii cunoaşterii ştiinţifice, viziune materializatã atât în teorie cât şi în practicã.

Sistemul filozofic se manifestã în toate etapele şi elementele cercetării: în construirea cadrului conceptual, în metodologia folositã, în raportul stabilit între cercetãtor şi participanţi, în design-ul cercetãrii, în interpretarea rezultatelor. Calitatea unei cercetãri derivã astfel şi din gradul de coerenţã, de concordanţa şi puterea ideilor filozofice din umbrã, de implicaţiile acestora.

Paradigma, concept epistemologic propus de Thomas Khun, reprezintã un astfel de sistem de asumpţii filozofice care ghideazã, orienteazã, susţin, justificã şi integreazã teoriile şi practica ştiinţificã. Donna Mertens (2005) evidenţiazã trecerea de la ideile filozofice la practicã, de la ontologie, epistemologie la metodologie, prin cele trei întrebãri necesare pentru a defini o paradigmã:

1. Întrebarea ontologicã: “Care este natura realitãţii?”

2. Întrebarea epistemologicã: “Care este natura cunoaşterii şi ce relaţie existã între cunoscãtor şi cunoscut?”

3. Întrebarea metodologicã: “Cum se poate ajunge la cunoaştere?”

Pornind de la aceste întrebãri, autoarea identificã patru paradigme principale utilizate în cercetãrile psihologiei şi ale ştiinţelor educaţiei, conturate în tabelul urmãtor:

Pozitivism

Constructivism Transformativ Pragmatism

Ontologie O singurã realitate universalã, cuantificabilã Realitãţi multiple construite social Realitãţi multiple modelate pe considerente, valori etnice, culturale, economice, politice etc. Ceea ce este util determinã ce este real, adevãrat

Epistemologie Obiectivitate; Cunoaşterea are un caracter probabilistic, general;

Asumpţii filozofice empiriste, raţionaliste Subiectivitate;

Cunoaşterea are un caracter particular; Legãturi interactive subiect-obiect Cunoaşterea este plasatã într-un context social-istoric; se ţine cont de fenomenul discriminãrii Relaţiile dintre cunoscãtor şi ceea ce este de cunoscut sunt stabilite în funcţie de scopuri, obiective specifice

Metodologie Cantitativã Calitativã Mixtã Metodele sunt alese în funcţie de scopurile, obiectivele fiecãrei cercetãri

Termeni descriptivi asociaţi Experimental

Qvasi-experimental

Studii corelaţionale

Comparaţii cauzale Experiment natural

Fenomenologie

Hermeneuticã

Interacţiuni simbolice

Etnografie Teoria criticã

Neo-Marxism

Mişcarea feministã

Participativ

Emancipativ Metode mixte

Modele mixte

Evoluţia ideilor epistemologice

Raskin (2002) prezintă concepţia lui Sexton care, în urma unei analize istorice asupra naturii schimbãtoare a cunoaşterii, împarte istoria umanitãţii în trei perioade: premodern, modern, postmodern. Fiecare perioadă accentuează viziuni ontologice distincte care influenţeazã modul în care omul se raporteazã la evenimente, probleme, soluţii. Astfel, premodernismul (care se întinde din Antichitate pânã în Evul Mediu) a fost dominat de dualism, idealism, rationalism, credinţe religioase etc. Modernismul (de la Renaştere până în secolele IX-XX) aduce în centrul atenţiei empiricismul, pozitivismul, logica etc. Conceptele cele mai vehiculate în modernism sunt: adevăr, raţionalitate, obiectivitate, dovezi, progres ştiinţific etc O consecinţã a epocii moderne a fost aceea de a consolida ştiinţa ca o sursă legitimă de cunoaştere a lumii. Se presupune că ştiinţa este imaginea oglindită a realităţii obiective. În modernism este specific întregul, unitatea. Prin contrast, postmodernismul ignoră, uneori chiar neagă realitatea obiectivă, precum şi posibilitatea unei cunoaşteri obiective, mutând accentul pe realităţile construite personal sau social; ştiinţa este o realitate construită. Fragmentarea este specifică postmodernismului. Adevărul devine relativ; printre criteriile de validare a ştiinţei mai importante sunt cele de ordin pragmatic, coerenţa, consensul (Gergen, 2001).