Evaluarea eficienței unei noi forme de psihoterapie pentru anxietate, având în vedere și posibilele diferențe în funcție de sexul pacienților

I. Cadru teoretic

Folosit în sens larg, termenul de anxietate poate desemna sentimentul de teamă sau tensiunea resimțită de o persoană, care apar ca reacții la o situație stresantă (Stănculescu, 2003) sau o stare emoțională vagă și neplăcută, însoțită de aprehensiune, uneori groază, distres și senzații de incomoditate (Reber, 1985). Aceste semnificații sunt, însă, prea largi și nu trimit către o serie de nuanțări, necesare pentru a deosebi normalul de patologic. Așa cum precizează R. Feldman (1993), stările anxioase nu au numai un efect disfuncțional asupra vieții psihice a individului, ci pot influența și pozitiv motivația și performanța (apud Stănculescu, 2003). Dar, atunci când stările anxioase apar și se cronicizează fără nici o justificare externă, putem vorbi de o problemă psihică, iar în literatura de specialitate sunt descrise numeroase specii ale ceea ce psihopatologii și psihiatrii numesc prin termenul tulburări anxioase.

Tulburările de anxietate sunt printre cele mai frecvente tulburări mintale din întreaga lume și sunt printre cele mai răspândite tulburări mintale raportate, care sunt asociate cu o povară mare de boală.

Anxietatea se caracterizează printr-o senzație difuză, neplăcută, vagă, de teamă sau neliniște, însoțită de simptome vegetative: cefalee, transpirație, palpitații, tahicardie, disconfort gastric etc. Este, deci, constituită din două componente, una fiziologică și alta psihologică, individul fiind conștient de existența ambelor. Anxietatea afectează gândirea, percepția și învățarea și poate produce distorsionarea percepțiilor, scăzând puterea de concentrare, memoria asociativă și de evocare. Un alt aspect important este efectul său asupra selectivității atenției. Astfel, o persoană anxioasă va selecta anumite lucruri sau evenimente din jur și va exagera importanța altora, în încercarea de a-și justifica anxietatea ca răspuns la o situație înfricoșătoare.

Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mintale (ediția a 5-a; DSM-5) definește în general tulburările de anxietate ca „tulburări care împărtășesc trăsături ale fricii și anxietății excesive și tulburări de comportament”. Mai clarifică faptul că „frica este răspunsul emoțional la o amenințare iminentă reală sau percepută, în timp ce anxietatea este anticiparea unei amenințări viitoare”. Este important să subliniem că atât frica, cât și anxietatea nu sunt inerent patologice; într-adevăr, ambele pot fi răspunsuri fiziologice sau psihologice adaptive (de exemplu, în contextul „luptă sau fugi” sau al răspunsului la stres acut). Punctul în care anxietatea devine „dezordonată” este extrem de individualizat și poate fi afectat de mulți factori, reflectând provocarea asociată cu diagnosticarea și tratarea cazurilor de prag. Recunoașterea simptomelor tulburării de anxietate la un pacient nu se traduce adesea într-un diagnostic de tulburare de anxietate.

Pentru tulburările de anxietate, psihoterapia cognitiv-comportamentală este poate cea mai bine validată formă de psihoterapie, fiind adesea recomandată ca „intervenție standard” în aceste tipuri de probleme mentale. Terapia cognitiv - comportamentală este o combinare teoretico - metodologică fundamentată științific a terapiei comportamentale cu terapia cognitivă, cu aplicaţii în patologie și sănătate; așadar, ea are, pe lângă un caracter clinic (tratarea bolilor), și un profund caracter educaţional şi preventiv(optimizare, promovare a sănătăţii).

Psihoterapia cognitiv-comportamentală presupune modificarea stilului de gândire și a modului în care oamenii acționează în fața situațiilor stresante. Persoanele cu probleme de anxietate se percep excesiv de vulnerabile în fața anumitor situații și sunt dominate de nevoia de a evita contactul cu aceste lucruri. Mai mult, aceste persoane nu reușesc să își controleze eficient reacțiile de anxietate/frică (ex. tremurul mâinilor, bătăile accelerate ale inimii, respirația agitată, transpirația abundentă etc.), ceea ce îi face deseori să simtă că și-au pierdut complet controlul. Prin urmare, psihoterapia cognitiv-comportamentală urmărește corectarea factorilor care determină apariția simptomelor de anxietate sau care favorizează cronicizarea anxietății pe termen lung. Prin psihoterapie, oamenii învață cum să își controleze anxietatea prin strategii eficiente de relaxare, învață cum să își observe gândurile și comportamentele care nu fac decât să le alimenteze anxietatea pe termen lung și învață cum să înlocuiască aceste gânduri și comportamente ineficiente cu noi tipare de gândire și acțiune.

Eficacitatea terapiei congnitiv comportamentale pentru toate tulburările de anxietate a fost demonstrată într-un număr mare de studii controlate care au demonstrat superioritate acestei terapii. Terapia cognitiv compotamentală poate fi administrată eficient ca terapie individuală sau de grup pentru majoritatea anxietății și tulburărilor conexe. În plus, o varietate de formate de intervenție auto-direcționate sau minime au demonstrat îmbunătățiri semnificative ale simptomelor.