Excludere, democrație, justiție

Excluderea socială devine o problemă din perspectiva democraţiei, ce poate fi interpretată din perspective multiple cum ar fi cele ale sărăciei, caracterului politicilor sociale, actiunii individuale, drepturilor şi responsabilităţii. Una dintre cele mai acceptate definiţii ale excluderii sociale impune trei condiţii în determinarea unei situaţii ca fiind una de excludere socială; un individ este social exclus dacă: trăieşte (geografic) într-o comunitate; nu poate participa în mod normal la activităţile ce se desfăşoară în acea comunitate; ar dori să participe dar este împiedicat de factori ce scapă controlului acelui individ.

Brian Barry acceptă această definiţie dar consideră că punctul de plecare a analizei unei situaţii de excludere este distincţia dintre excluderea socială voluntară şi involuntară. De asemenea Brian Barry ne oferă două motive pentru care excluderea socială se preyintă ca un fenomen social de neacceptat. Mai întâi, excluderea aduce o atingere gravă solidarităţii sociale generând o problemă dificilă pentru participarea politică democratică. Societăţile lipsite de solidaritate socială se caracterizează printr-un clivaj ce împiedică procesul de formare a unei majorităţi a intereselor politice care să corespundă parţial şi cu cele ale indivizilor excluşi din punct de vedere social. În asemenea condiţii, majorităţile politice ignoră, dacă nu oprimă minorităţile excluse sociale. Un al doilea motiv pentru care excluderea socială nu poate fi acceptată este legat de caracterul nedrept al acesteia pentru că ea este asociată în mod intrinsec cu inegalitatea faţă de oportunităţi educaţionale sau de acces pe piaţa forţei de muncă. În mod evident, sărăcia asociată cu cele mai frecvente forme de excludere socială generează obstacole educaţionale; foametea şi malnutriţia, condiţiile de locuit precare, presiunile exercitate de familie asupra copiilor pentru a munci şi aduce noi resurse financiare se instituie în factori care vor limita accesul la oportunităţile educaţionale precum şi performanţele acestora. Un alt aspect al caracterului nedrept al excluderii sociale priveşte oportunităţile politice şi funcţionarea democratică întrucât acest fenomen împiedică indivizii să se angajeze în activităţi politice cu excepţia momentelor electorale, fapt care are consecinţe asupra culturii şi participării politice. În analiza conceptuală a excluderii sociale se impune cu deosebire contribuţia lui Amartya Sen. Autorul recunoaşte că indeea excluderii sociale are legături conceptuale cu noţiuni bine înrădăcinate în literatura consacrată sărăciei şi deprivării. Avantajul noilor abordări teoretice şi practice din perspectiva excluderii sociale rezidă în plasarea în contextul mai larg al ideii de sărăcie ca deprivare de capabilităţi, altfel spus absenţa capacităţii de a duce o viaţă decentă la un nivel minim. În sensul abordării excluderii sociale ca deprivare, Amartya Sen îl citează pe Adam Smith care descrie pe cel deprivat de resurse ca o persoană ” care nu poate să apară în public fără a se ruşina”. Un asemenea exemplu evocă importanşa participării la viaţa comunităţii întrucât lipsa abilităţii de a interacţiona cu ceilalţi este în sine un factor însemnat de deprivare. Excluderea din domeniul relaţiilor sociale poate să conducă la situaţii care limitează accesul la diverse oportunităţi. Excluderea de la posibilitatea de a fi angajat pe piaţa muncii ori de la aceea de a primi credite, poate genera sărăcia economică şi, mai departe, lipsa unei locuinţe sau a unei hrăniri adecvate. Într-un asemenea context, excluderea socială poate fi parte a deprivării de capabilităţi dar şi instrumental o cauză a variatelor eşecuri de capabilităţi. Valoarea conceptului de excludere nu rezidă în noutatea sa conceptuală cât în influenţa sa practică de a atrage atenţia asupra rolului caracteristicilor relaţionale în situaţia de deprivare.

În analiza excluderii sociale, Sen operează cu concepte precum excluderea activă sau pasivă ori diversitatea excluderilor sau politici de combatere a acestora. El descrie excluderea activă ca fiind acea situaţie a unui emigrant sau refugiat care nu primeşte un statut politic. Excluderea poate fi interpretată ca fiind pasivă atunci când deprivarea este determinată de procese sociale în care nu există o tentativă deliberată de a exclude persoane sau grupuri. În aceste sens, sărăcia şi izolarea generate de o economie nedezvoltată duc la o excludere pasivă. Distincţia dintre excluderea pasivă şi cea activă are consecinţe metodologice atât pentru analiza cauzală a acestui fenomen cât şi pentru răspunsul politic pe care el îl presupune.

Existenţa unei crize profunde a sistemului securităţii sociale este reflectată de dezbaterile ample determinate, printre altele, de tendinţele de fragmentare juridică, profesională şi geografică a lumii muncii, precum şi de caracterul intolerabil al discriminărilor şi disparităţilor existente în plan social între diferitele categorii sociale. Rezultatul acestor dezbateri se transeferă în ăncerările de redefinire a contractului social şi a contextului general social care ar permite eliminarea ameninţărilor multiple la adresa coeziunii şi solidarităţii sociale.