Familia persoanei cu nevoie speciale

Aspecte generale privind dizabilitatea

Potrivit lui Philip, în ”Clasification Internationale des handicaps”, (1980) s-a constatat că starea de boală nu trebuie să fie asociată neapărat cu reducerea activităţilor de zi cu zi ale celui suferind. Nu toate persoanele cu funcţii fizice alterate prezintă limitări ale capacităţii de activare socială. Pornind de aici, Wood a propus “clasificarea internaţională a handicapului” (în 1975) care înlănţuie cauzal patru stadii distincte:

a.Boala sau traumatismul (înnăscute sau dobândite).

b.Deficienţa reprezintă pierderea de substanţă sau alterarea unei structuri sau a unei funcţii psihologice, fiziologice sau anatomice. Apare nu numai în urma unei boli, a unui traumatism accidental ci şi ca rezultat al unei perturbări normale în evoluţie (bătrâneţea) sau a unor carenţe psiho-afective (Vrăşmaş, Daunt şi Muşu, 1996, p. 10).

c.Incapacitatea constă în reducerea parţială sau totală a posibilităţii de a realiza o activitate sau un comportament. De cele mai multe ori este urmarea unei deficienţe dar legătura nu este obligatorie şi univocă (Băndilă şi Rusu, 1999, p. 105).

d.Handicapul este dezavantajul din perspectivă socială care rezultă în urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care împiedică sau limitează împlinirea de către persoana afectată a cel puţin unuia dintre rolurile normale în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali. Acest dezavantaj se conturează prin raportare la alţii, la raporturile şi valorile sociale existente (Manea, 2000, p. 91). Handicapul se poate manifesta în dimensiuni diverse precum orientarea spaţială, independenţa fizică, mobilitatea, integrarea socială, independenţa economică.

Conform Legii nr. 448 din 06/12/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap persoana cu handicap primește următoarele definiţii:

- Persoanele cu handicap, potrivit articolului 2, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale.

Articolul 86 ne prezintă că:

(1) Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.

(2) Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.

Cerinţele educative speciale au următoarea definiție, conform cu articolul 5 al legii 448/2006 - necesităţile educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei adaptate particularităţilor individuale şi celor caracteristice unei anumite deficienţe sau tulburări/dificultăţi de învăţare, precum şi o asistenţă complexă de tip medical, social etc.

Potrivit aceluiași articol 5, dizabilitatea este termenul generic pentru afectări/ deficienţe, limitări de activitate şi restricţii de participare, definite conform Clasificării internaţionale a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, adoptată şi aprobată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, şi care relevă aspectul negativ al interacţiunii individ-context.

În conformitate cu Legea privind drepturile copiilor cu dizabilități, dizabilitatea este definită ca ”o condiție înnăscută sau dobândită a unui copil, manifestată prin afectări fizice, intelectuale, senzoriale sau psihosociale care, în interacțiune cu mediul neadaptat, îngrădește participarea deplină și efectivă a acestuia în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți”.

Potrivit Legii privind drepturile copiilor cu dizabilități, dizabilitatea poate fi, după criteriul naturii afectării și consecințelor interacțiunii cu mediul, de patru tipuri:

-dizabilitate fizică;

-dizabilitate intelectuală;

-dizabilitate senzorială;

-dizabilitate psihosocială.

Principii fundamentale de protecţie socială a persoanelor cu handicap

I) Principiul drepturilor egale:

Convenţia cu privire la drepturile copilului, Programul mondial de acţiune în favoarea persoanelor handicapate, Regulile standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, susțin că fiecare copil cu handicap are dreptul la: îngrijire; educaţie şi instruire specială pentru a putea duce o viaţă plină şi decentă, în condiţii care să le garanteze demnitatea; asigurarea accesului efectiv la educaţie al acestor copii, la formarea lor; la servicii de sănătate şi recuperare; la pregătirea pentru angajare în muncă şi mijloace de recreere dezvoltarea sa culturală şi spirituală.

II) Principiul egalizării șanselor:

„Egalizarea şanselor este procesul prin care toţi cetăţenii şi în particular persoanele cu handicap pot avea acces la diversele sisteme ale societăţii: cadrul material, serviciile, informaţiile etc” (Coman, 2001, p. 13). Egalizarea şanselor este o recomandare specială inclusă de ONU în cadrul Programului mondial de acţiune în favoarea persoanelor cu handicap.

III) Principiul intervenției educaționale precoce:

Intervenţia educaţională precoce este o condiţie esenţială care permite creşterea eficienţei procesului de reabilitare a copiilor cu nevoi speciale. „Evaluarea potenţialului psihomotor constituie punctul de plecare pentru aprecierea, în fiecare etapă, a nivelului de creştere şi dezvoltare a copilului” (Albu, 2000, p. 28).

IV) Principiul abordării globale și individualizate a copiilor cu nevoi speciale:

Acest principiu presupune identificarea, valorificarea şi stimularea capacităţilor cognitive, psihomotrice, afectiv-relaţionale şi sociale ale unui copil, ceea ce presupune adaptarea programelor la posibilităţile şi necesităţile copilului cu nevoi speciale.

V) Principiul asigurării unei educații școlare de o calitate similară cu cea oferită copiilor de aceeași vârstă:

Copilul deficient trebuie să înveţe în şcoli obişnuite, alături de copiii sănătoşi. În