Fobie socială

Rezumat

Majoritatea studiilor clinice din literatura de specialitate ce utilizează terapia cognitiv - comportamentală ca metodă de tratament pentru tulburările anxioase au ca subiecți adulți, de obicei cetățeni americani. Scopul acestui studiu de caz este de a verifica modul în care această teorie se poate aplica la vârsta adolescenței, în spațiul românesc. Diagnosticul multiaxial a relevat că pacienta suferă de fobie socială, obținând un scor inițial la scala Fear of Negative Evaluation de 24 puncte. Tulburarea nu este asociată cu alt diagnostic, așa încât am considerat că un număr de 10 ședințe ar fi optim pentru a ameliora simptomatologia acestui tip de fobie. Ca metode s-au folosit interviul semi-directiv, combinat cu aplicarea unor instrumente specifice pentru terapia cognitiv - comportamentală. Demersul terapeutic a vizat îmbinarea noțiunilor teoretice, utile pentru un mai bun autocontrol, cu exercițiile practice, desfășurate atât împreună, cât și individual, ca parte a temelor pentru acasă. Rezultatele calitative demonstrează eficacitatea terapiei, întrucât calitatea vieții pacientei după intervenție este vizibil îmbunătățită.

Cuvinte - cheie: fobie socială; terapie cognitiv - comportamentală; calitatea vieții;

Introducere

Isaac Marks (1969) este cel care introduce pentru prima oară în literatura de specialitate conceptul de fobie socială, distingând-o altfel de celelalte tipuri de fobii specifice. Termenul este inclus în DSM- III (1980), iar în 1994, în timp ce se pregătea apariția DSM- IV, se propune utilizarea denumirii alternative tulburare de anxietate socială, pentru a diferenția mai bine între această fobie și cele specifice, precum și pentru a fi conștientizată mai puternic la nivelul populației (Liebowitz, Heimberg, Fresco, Travers, & Stein, 2000; cit în Feldman, L. & Rivas-Vazquez, R., 2003).

În ultima ediție a DSM, fobia socială este definită ca reprezentând o “frică marcată și persistentă de una sau mai multe situații sociale sau de performanță, în care persoana este expusă unor oameni non-familiari sau unei posibile scrutări de către alții” (DSM- IV, 2000). Alte criterii se referă faptul că “persoana recunoaște că frica sa este nejustificată”, iar “situațiile sociale

temute sunt evitate sau îndurate cu o detresă intensă”. Pentru a fi validată, fobia socială trebuie să aibă o durată de manifestare de cel puțin 6 luni, iar evitarea trebuie să nu fie cauzată de efectele directe ale unei substanțe.

Evoluția fobiei sociale începe de regulă în adolescență, putând apărea fără un istoric de timiditate în copilărie. Debutul poate surveni brusc, în urma unei experiențe stresante marcante sau poate apărea fără un motiv anume. Deși există posibilitatea remiterii sau atenuării intensității la maturitate, fobia socială durează de obicei toată viața, în lipsa unui tratament adecvat (DSM- IV, 2000).

Rezultatele studiilor efectuate până în prezent arată că 1 - 9 % din populația tânără întrunește criteriile pentru fobie socială. Cei care suferă de această tulburare au o predispoziție crescută pentru a dezvolta și alte tulburări, iar netratarea ei favorizează deteriorarea ocupațională, abuzul de substanțe și intențiile suicidare la vârsta adultă (Puliafico, Comer & Kendall, 2007).

Așa cum am menționat anterior, fobia socială este o tulburare destul de răspândită, fiind a treia după depresie și alcoolism (Stemberger, Turner & Beidel, 1995). Deși afectează atât indivizii, cât și societatea în ansamblu, mare parte din cei care suferă de fobie socială nu caută să primească ajutor specializat. Schneier, Johnson, Hornig, Liebowitz & Weissman (1992, cit în Feldman & Rivas-Vazquez, 2003) afirmă că doar 5 % din pacienții cu fobie socială primesc tratament avizat. O altă statistică realizată de către Kobak et al. (1998, cit în Feldman & Rivas-Vazquez, 2003) relevă faptul că doar unul din 200 de indivizi ce suferă de fobie socială este consiliat de către un psihoterapeut.

Fobia socială afectează viața pacienților din mai multe puncte de vedere. Potrivit studiului desfășurat de Katzelnick et al. (2002, cit în Feldman & Rivas-Vazquez, 2003), mai puțini tineri care suferă de fobie socială termină facultatea decât tinerii fără această tulburare. Pacienții câștigă cu 10 % mai puțin decât cei cu pregătire similară și înregistrează rate mai înalte de șomaj.

La nivel relațional, cei care au fobie socială se simt nesatisfăcuți de relațiile lor, având un grad mai mare de conflicte maritale sau chiar dificultăți în găsirea unui partener de viață. Pe plan sexual, indivizii cu fobie socială întămpină mai multe dificultăți decât cei fără fobie (Bodinger et al., 2002, cit în Feldman & Rivas-Vazquez, 2003).

Fobia socială se situează la mijlocul unui continuum ce are la un capăt anxietatea normală și timiditatea situațională, iar la celălalt capăt tulburarea de personalitate evitantă, care constă în evitarea majorității tipurilor de interacțiune socială. Din perspectivă evoluționistă, anxietatea socială are un rol adaptativ, acela de a ne semnala pericolele evaluării din partea celorlalți indivizi.

Timiditatea și fobia socială au în comun anumite simptome, cum ar fi excitarea fiziologică și teama de evaluări negative în situații sociale (Lang & Stein, 2001, cit în Feldman & Rivas-Vazquez, 2003), însă în cazul primei nu apare anticiparea cu mult timp înainte. Anxietatea socială nepatologică nu este incapacitantă, dispare relativ rapid, în timpul desfășurării evenimentului temut sau la scurt timp după încheierea sa, iar așteptările legate de o potențială evaluare negativă din partea celorlalți nu sunt foarte ridicate, așa cum se întâmplă în cazul fobiei (Andrews et al., 2003). Așadar, principalul element distinctiv între cele două concepte este severitatea simptomelor: timiditatea este temporară, producând o diminuare minimă a calității vieții și o evitare selectivă a situațiilor sociale, în timp ce fobia socială este persistentă în timp și cronică.