Formarea - Dezvoltarea Atitudinilor Dezirabile la Vârsta Adolescenței

Considerată ca perioadă de tranziţie între copilărie şi maturitate, adolescenţa se caracterizează printr-o serie de trăsături generale şi specifice care condiţionează şi determină procesul de cristalizare a personalităţii tânărului.

Adolescenţa propriu-zisă (sau marea adolescenţă), cuprinzând tinerii între 16 şi 18-20 ani, care se caracterizează prin fundamentarea principalelor trăsături de caracter. Se poate spune că la capătul acestei perioade tulburi, plină de asperităţi şi de convulsii în plan relaţional, din punct de vedere psihologic, profilul de bază al personalităţii apare pe deplin conturat în liniile sale definitorii.

Sfera noţiunii de adolescenţă fiind foarte largă, de unde şi dificultatea realizării unei circumscrieri precise a acesteia, pentru a putea evalua caracteristicile şi tendinţele sale sunt necesare surprinderea trăsăturilor particulare ale mediului social al adolescentului şi observarea evoluţiei ulterioare din perspectiva schimbărilor care intervin în modurile personale de a gândi şi de a acţiona.

Adolescenţa se caracterizează prin accelerarea dezvoltării tuturor proceselor, o intelectualizare intensă (dezvoltare a gândirii abstracte), prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporarii de conduite adulte, etc. Exprimarea independenţei numai este deziderativă şi revendicativă ci expresivă, mai naturală :

- adolescentul caută mijloace personale de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi;

- îl interesează responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele;

- individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice şi caută dimensiuni noi de “demnitate” şi “onoare”;

- apropierea de valorile culturale este deasemenea largă şi din ce în ce mai avertizat;

- “gustul” personal are mai mare pregnanţă şi se poate susţine şi demonstra ;

- intensă este şi socializarea aspiraţiilor, aspectele vocaţionale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzând în esenţă şi elemente importante ale concepţiei despre lume şi viaţă.

Fiind o perioadă de dependenţă economică şi afectivă, care se opune participării active cu drepturi depline la exigenţele normative ale vieţii sociale, adolescenţa reflectă atât particularităţile climatului familial şi educaţional, cât şi transformările complexe ale mediului social. Problemele sociale particulare cu care se confruntă adolescentul se caracterizează prin structuri mentale şi atitudini specifice, deosebite de cele ale adultului. Uitând adeseori această realitate, riscăm să comparăm în mod mecanic comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuindu-i primului imperativele morale şi cerinţele sociale ale ultimului. Pentru acest motiv, studiul personalităţii adolescentului nu se reduce la prezentarea caracteristicilor genetice sau a celor fizice, de ordin biologic-ereditar, ci presupune interpretarea diferenţiată a factorilor de personalitate, în funcţie de caracteristicile particulare ale mediului social şi familial.

Personalitatea adolescentului relevă nu atât trăsături stabilizate, ci mai degrabă relaţii între trăsături. De exemplu, nu întotdeauna rezultatele şcolare îşi găsesc corespondenţa în nivelul capacităţilor intelectuale; se interpun relaţii ca aceea dintre psihic şi ambianţă, îşi exercită influenţa mulţi factori mediatori precum motivaţia, interesele, echilibrul emoţional, imaginea despre sine şi despre alţii. O trăsătură determinantă a adolescenţei este lupta dintre extrovertire şi introvertire. Ca urmare a acesteia, perioada abundă în manifestări excentrice adesea contradictorii, şocante, teribiliste, negative. Cei din jur sunt uimiţi şi iritaţi de uşurinţa cu care puberul trece de la o stare la alta, de la o conduită la cea opusă; el este când dur când timid, când dependent, când independent la acţiuni, deschis şi comunicativ în unele situaţii, neîncrezător şi suspicios în altele. Toate acestea se explică prin faptul că adolescentul încearcă să se identifice confruntându-se cu alţii, căutând modele pretutindeni. Pe măsură ce înaintează în vârstă se evidenţiază din ce în ce mai pregnant autocontrolul şi echilibrul comportamental.

Specificul asimilării valorilor morale şi structurii atitudinii morale la adolescenţi constă în aceea că relaţiile adolescentului cu sfera moralului reflectă puternic relaţiile dintre el şi microgrup (familia, clasa, grupul stradal). Situaţia psihopedagogică evidenţiază succesiunea şi întrepătrunderea pe parcursul adolescenţei a mai multor niveluri de moralitate. Dacă înaintea şi la începutul etapei copilul manifestă tendinţa de a se subordona regulilor şi cerinţelor din dorinţa de evitare a pedepsei, în adolescenţă are loc, treptat, un transfer al autorităţii absolute deţinută de părinţi asupra profesorului şi asupra microgrupului de copii, care preiau şi funcţia de normator direct al conduitei. Datorită relativismului moral care acţionează în condiţiile dependenţei de grup, acesta capătă o importanţă decisivă. Dacă subordonarea necritică survine faţă de un colectiv de slab statut moral sau deviant, prin contaminare adolescentul se expune unui însemnat risc de devianţă. În lipsa mijloacelor de elaborare a deciziei morale autonome şi realiste el va fi tentat să recurgă la a autonomie irealistă, nefondată, dominată de liberul arbitru (fac ce vreau!), ceea ce îl va predispune la înstrăinare, devianţă şi chiar delicvenţă.

Criza morală a adolescenţei este o criză reală, cu însemnate proiecţii psihice, acompaniate prin fenomene afective şi izbucniri caracteriale manifestate sub diverse forme, perioada considerată de J.J.Rousseau ca fiind ,,a doua naştere”.

Perioada de “criza” produsă de ruptura cu vârsta copilăriei, adolescenţa implică o serie de limitări ale libertăţii pe care tânărul le resimte adesea ca o frustare, ca un atentat la drepturile sau de a se manifesta ca personalitate. Trăsătura esenţială a adolescenţilor care manifestă tulburări de comportament este aceea a imaturităţii psihice.