Fundamentele Psihologiei

1. SCURTĂ CARACTERIZARE PSIHOLOGICĂ A GANDIRII

În anii 1920-1930, termenul folosit de psihologi pentru denumirea proceselor de cunoaştere era cel de GĂNDIRE.

Pentru Viaud, găndirea conceptuală, ca formă superioară de inteligenţă, presupune:

- Suspendarea provizorie a tendinţei de acţiona;

- Proiecţia situaţiei reale în plan mental;

- Invenţia;

- Graţie raţionamentului;

- Proiectarea acţiunilor anticipate ca eficiente.

Pentru J. Piaget, diferite forme ale gandirii sunt „stadii” componente ale inteligenţei, care în afară de inteligenţa reflexivă, o conţine şi pe cea senzorio-motorie.

Oleron consideră gandirea „activităţi intelectuale” din perspectiva psihologiei comportamentului. După opinia lui, ideile directoare în studiul activităţilor intelectuale sunt:

- Ele se exercită dupa „circuite lungi”;

- Comportă elaborarea şi utilizarea schemelor şi modelelor;

- Limbajul apare ca un mijlocitor;

- Depind de motivaţie.

Profesor Popescu-Neveanu consideră gandirea cea mai importantă trasătură distinctivă a psihicului uman. Psihologia traditionala recurge la o definitie de tip descriptiv-explicativ a gândirii, care este considerata "procesul psihic de reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract si cu scop, prin intermediul notiunilor, judecăţilor si raţionamentelor". Se preciza astfel conţinutul informaţional al gândirii, ca si o serie de caracteristici care o individualizează în raport cu mecanismele senzoriale (caracter mijlocit, generalizat, abstractizat, finalist).

O definitie operationala a gândirii a fost elaborata de catre M.Golu: " gândirea este un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor, bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii si subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din multimea celor initial posibile".

M.Zlate considera ca aceste două tipuri de definiţii ale gândirii (descriptiv /explicativă şi operatională) sunt complementare, ele înglobând informaţii cu privire la principalele note definitorii ala gândirii.

Prelucrarea informaţiilor pe care alte procese psihice le furnizează gandirii, se face cu ajutorul unui ansamblu de operaţii specifice gandirii şi anume:

analiza: separarea mentală a părţilor componente aleobiectelor şi fenomenelor;

sinteza: reunirea mentală într-un ansamblu unitar a părţilor componente ;

comparaţia: distingerea asemănărilor şi a deosebirilor dintre obiecte şi fenomene;

abstractizarea: extragerea unei însuşiri esenţiale aobiectului, făcând abstracţie de restul trăsăturilor sale;

concretizarea: conceperea obiectului în toată varietateatrăsăturilor sale;

generalizarea: ridicarea de la reflectare a unui obiect la ocategorie de obiecte, pe baza unor elemente comune şi esenţiale ;

cuvântul: elementul esenţial în toate operaţiile gândirii;

2. SCURTĂ CARACTERIZARE PSIHOLOGICĂ A LIMBAJULUI

Limbajul este definit ca fiind o activitate psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii. „Limbajul este activitatea verbală, comunicarea prin intermediul limbii: una dintre formele activităţii comunicative ale omului” (Sillsmz, 1965, p.162).

Limba este un fenomen social iar limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizăndu-se atat în plan fiziologic cat şi în plan psihologic (manifestare diferită de la individ la individ). „Limbajul este limbă în acţiune” - Rubinstein.

Prin comunicare, individul se umanizează, îşi formeză şi dezvoltă personalitatea, deoarece ea este cea care asigură transmiterea experienţei sociale. De asmenea, comunicarea permite influenţarea educativ-formativă a individului.

Funcţiile limbajului sunt:

- Functia de comunicare prin intermediul semnelor verbale şi regulilor de combinare a acestora;

- Funcţia cognitivă (limbajul contribuie atat la realizarea ca atare a proceselor cognitive cat şi la exprimarea şi fixarea rezultatelor lor în minte);

- Funcţia simbolic-reprezentativă;

- Funţia expresivă (comunicarea non-verbală)

- Funcţia persuasivă

- Funcţia reglatoare si autoreglatoare care alături de funcţia de comunicare şi de cea cognitivă sunt considerate fundamentale.

Şcoala are sarcini speciale în legătură cu dezvoltarea tuturor fenomenelor de limbaj pentru că acestea asigură, pe de o parte, dezvoltarea cognitivă generală, pe de altă parte, condiţionează integrarea în viaţa şcolară, profesională, socială.

3. DEOSEBIREA DINTRE GĂNDIRE ŞI LIMBAJ

Raportul dintre gândire si limbaj a fost subiect de controversa, existând puncte de vedere deosebite. Conform unei conceptii moniste, ar exista o singura realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gândirii, iar gândirea fiind latura lui interioara. Mentalitatea dualista contine doua pozitii: unii considera gândirea si limbajul ca fiind functii esential diferite, vorbirea folosind doar în a exterioriza, a comunica rezultatele obtinute de gândire în mod independent, iar altii argumenteaza ca, desi nu sunt activitati identice, vorbirea si rationamentul sunt interdependente, în strânsa relatie atât din punct de vedere genetic, cât si structural.

Gandirea este componenta cea mai importantă a intelectului uman şi inflenţează celelalte componente printre care şi limbajul. Gandirea rămane componenta centrala a psihicului uman iar limbajul o activitate psihică. Deci, in acest proces limbajul apare ca un mijlocitor- MECANISM REGLATOR.

Disocierea dinte gandire şi limbaj (care atrage atentia, prin contrast, tocmai asupra îngemănărilor lor) se manifestă pregnant învaţarea (mai bine zis "memorarea") mecanică ce se opreşte la nivel formal, pur verbal, fără a pătrunde prin înţelegere (deci prin gandire) în esenta lucrurilor si fenomenelor.