Gândirea

Conceptul de dezvoltare

Dezvoltarea psihică constă în ansamblul schimbărilor succesive şi coerente, al transformărilor cantitativ-calitative implicate în procesul de formare a funcţiilor psihice şi al trăsăturilor de personalitate de-a lungul perioadei copilăriei şi adolescenţei. Dezvoltarea în plan psihologic, înseamnă formarea proceselor şi însuşirilor psihice, precum şi restructurarea lor pe parcursul întregii vieţi la “nivele funcţionale” tot mai înalte.

Printre cuceririle importante ale psihologiei moderne se numără şi sublinierea dimensiunii genetice (evolutive) a psihicului. Fiecare secvenţă a dezvoltării psihice trebuie privită concomitent ca rezultantă a etapelor anterioare şi ca premisă a celor viitoare. De altfel, fără cadrul oferit de ideea evoluţiei şi de procesul evolutiv, conştiinţa umană ar apărea drept un miracol. La nivel individual, psihogeneza se înscrie într-un cadru socio-cultural în care sunt rezumate, selectate şi condensate rezultatele întregii dezvoltări istorice. Dezvoltarea ontogenetică beneficiază astfel de moştenirea social-istorică în măsură să accelereze procesul formativ.

Dezvoltarea cognitiva propusă de Jean Piaget

1. Stadiul inteligenţei senzoriomotorii (0-2 ani)

Principala achiziţie este permanenţa obiectului – o jucărie ascunsă de părinte este căutată de copil. Evoluţia intelectuală are loc în contextul comunicării cu adultul. Ea este o inteligenţă trăită, nicidecum reflexivă. Problemele/sarcinile de adaptare apar şi se rezolvă în acţiunea concretă ca atare; nu există dualitatea subiect-obiect (M. Miclea, I. Radu, 1988). Dezvoltarea funcţiei semiotice devine vizibilă aproximativ pe la 18 luni, când apar primele holofraze, cuvinte cu sensul de fraze, înţelesul lor reieşind din situaţia concretă în care copilul le utilizează. Funcţia semiotică indică posibilitatea de-a utiliza semne/simboluri – în primul rând cuvinte – ca substitute ale lucrurilor.

2. Stadiul preoperaţional (2-6/7 ani)

În activitatea de joc intervine frecvent substituirea unui obiect prin altul - o cutie de chibrituri devine vagon de tren, un băţ ţine loc de cal etc; această substituţie anunţă funcţia semiotică propriu-zisă. La această vârstă copilul gândeşte ceea ce vede. Până la 6-7 ani predomină gândirea în imagini. Gândirea este cantonată în concret şi-n actual, fiind dominată de contextul figural al situaţiei concrete. Fiecare “centrare” sau fixare perceptivă deformează sau anulează pe celelalte; copilul acumulează informaţii prin percepţie, dar acestea rămân fragmente, care nu se coordonează/combină. Gândirea operează cu reprezentări, adică “imagini mentale ale obiectelor, în lipsa lor”, cu “preconcepte”, adică exemplare tip ale unor colecţii de obiecte, ceea ce creează aparenţa stăpânirii unor noţiuni –gen (fruct, pasăre etc.).

3. Stadiul operaţiilor concrete (6/7 ani – 10/11 ani)

Pe la 6-7 ani se remarcă un demers logic sistematic – copilul devine capabil să combine pe plan mintal doi sau mai mulţi “biţi” de informaţie, pentru a forma o concluzie, ceea ce constituie inferenţa propriu-zisă. Din premise date obiectual “A=B” şi “B=C”, copilul deduce mintal “A=C” (inferenţa tranzitivă).

Piaget a demonstrat că acţiunile mintale (analiza mentală, sinteza mentală, comparaţia mentală), operaţiile specifice gândirii, provin din interiorizarea treptată a unor acţiuni pe care copilul le face mai întâi în mod real, în practica de fiecare zi. Operaţiile de gândire sunt legate de suporturi obiectuale – operaţiile concrete funcţionează în prezenţa obiectelor, respectiv a reprezentărilor imediate ale acestora. Aceleaşi acte de gândire devin inoperante când se înlocuiesc cu simple enunţuri verbale (propoziţii). Până destul de târziu, în adolescenţă, în anumite domenii, copilul nu poate stăpâni pe planul gândirii verbale ceea ce n-a cucerit în prealabil în planul acţiunii.

Studiile lui Piaget sunt confirmate de P. Galperin, care ilustrează modul în care se formează operaţiile mintale specifice gândirii, prin exemplificarea modului în care copiii învaţă tabla adunării:

1 - învăţătorul prezintă două mulţimi, una conţinând cinci mere, iar cealaltă trei mere, apoi contopeşte grămezile şi numără ce rezultă: opt mere;

2 - copiii acţionează ei singuri, numărând cinci beţişoare într-o grămadă, trei în cea de-a doua, le amestecă şi constată că acum sunt opt; prin repetiţie, şi cu alte materiale se fixează structura viitoarei operaţii mintale;

3.- şcolarii nu mai au nevoie să acţioneze cu materiale concrete, acţiunea trece pe plan verbal – copiii spun “cinci pere şi cu trei pere fac opt pere”;

4 - în faza ulterioară începe interiorizarea operaţiei, elevii rostind în minte adunările, dar tot aşa de rar cum le-ar spune cu glas tare (unii chiar mişcă uşor buzele, exteriorizare a vorbirii interioare);

5.- interiorizarea se desăvârşeşte atunci când calculul se automatizează şi adunarea se face rapid, schematic, detaliile exprimării nefiind conştiente.

Din concluziile deduse de Piaget şi Galperin, rezultă că atunci când elevii întâmpină dificultăţi în înţelegerea unor fenomene explicate doar pe plan verbal, se impune să trecem pe planul acţiunilor reale, folosind material concret ori desene, scheme etc.

Indiciul experimental al formării operaţiilor concrete îl constituie apariţia la majoritatea copiilor a ideii de invarianţă, de conservare a cantităţii, lungimii, greutăţii, volumului, dincolo de anumite modificări fizice (vizibile), pe care le suferă obiectele. Piaget a făcut următorul experiment: două pahare A1 şi A2 având formă şi dimensiuni identice sunt umplute cu lichid colorat până la acelaşi nivel. Egalitatea este constatată de copii în plan perceptiv. Lăsând în continuare paharul A1 ca martor, se varsă lichidul A2 în două pahare mai mici B1 şi B2 de formă diferită. Copiii de 4-5 ani şi în bună parte cei de 6 ani declară în acest caz că s-a modificat cantitatea de lichid, că în paharele B1 şi B2 este mai mult lichid decât în A1. Dominaţi de aspectul perceptiv, de modificările fizice, ei susţin nonconservarea cantităţii, deşi transversarea s-a făcut sub ochii lor. În faţa aceluiaşi experiment, 75% dintre copiii de 7 ani răspund imediat corect: conservarea cantităţii le apare evidentă, logic necesară. Ei motivează, arătând că transversarea din A2 în B1, respectiv B2, poate fi adusă la punctul de plecare prin transversarea inversă, fără a se simţi nevoia efectuării efective a transversării. Pe plan mintal se compun, deci, două transformări: transformarea directă (T) şi cea inversă (t -1). Mecanismul mintal graţie căruia apare ideea de invarianţă este reversibilitatea acţiunilor mintale, care este absentă la o vârstă anterioară. În plan practic, reversibilitatea înseamnă a executa o acţiune într-un sens şi apoi în sens contrar, revenind la punctul de plecare. Pe plan mintal, reversibilitatea îmbracă iniţial forma inversiunii: unei operaţii T îi corespunde operaţia T-1 care, compusă cu prima, duce la anularea ei.