Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor

Andrei Cosmovici sustine ca în majoritatea manualelor publice la noi sub influenta materialismului dialectic, gîndirea era definita ca o "reflectare generalizata si mijlocita a realitatii".

Desigur aici sunt incluse aspecte importante ale ei .De exemplu, cînd ma scol dimineata , ma uit pe fereastra si constat ca pamântul gîndirii e ud si plin de balti , îmi spun :,,asta noapte a plouat".

Acest act presupune un proces de gîndire care e mijlocit , fiindca nu vad ploaia, ci numai efectele ei. Este si o cunoastere generalizata, întrucât deductia are la baza convingerea ca ploaia abundenta uda totdeauna pamântul din fata ferestrei mele . Caracterizarea nu e specifica deoarece si o simpla imagine constituie ,, o cunoastere mijlocita " de existenta unor perceptii prealabile si, adesea, contine generalizari .Or, o amintire nu implica gîndire, într-un sens propriu. Si mai potrivit este termenul de reflectare, el sugerând un fenomen pasiv, similar constituirii imaginii într-o oglinda, pe cînd gîndirea implica actiuni, poate fi descrisa ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul, îndeosebi vointa de a solutiona o problema.

Gîndirea este o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea unor aspecte importante ale realitatii si la dezvoltarea anumitor probleme.

Cînd vorbim de probleme ne gândim la dificultatile întâmpinate în calea atingerii unui obiectiv propus.

Totusi Rene Descantes considera gîndirea drept o calitate specifica spiritului. Deci noi am gîndit tot timpul. De fapt, marele gînditor pune semnul egalitatii între termenii "gîndirii" si "constiinta". Psihologia trebuie însa sa distinga niveluri diferite de activitate. Iata, mergem pe strada si-l întalnim pe micul nostru Z. Îl întrebam: "ce mai faci!" . el ne raspunde ca se duce la facultate. Aceasta convingere decurge aproape automat si nu presupune nici un efort. N-am putea vorbi de gîndire propriu - zisa ci doar de un act de comunicare elementara. Gîndirea implica o succeasiune de operatii. Cînd spunem succesiune nu înseamna ca actul de gîndire trebuie sa dureze mult: ca si în cazul perceptiei, implicarea lor se poate realiza extrem de repede, ca si cum ar fi simultan. Alteori rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile aspect subliniat în descrierea actului de creatie, în care gîndirea este inclusa în mod organic.

Bogoslovschi ne defineste "gîndirea" ,este reflectarea mijlocita si generalizat-abstracta sub forma notiunilor a însusirilor esentiale si necesare ale obiectelor si fenomenelor, a legaturilor logice, cauzate dintre ele.

I. GÎNDIREA CA PROCES PSIHIC CENTRAL

Paul Popescu-Neveanu ne defineste gîndirea ca proces psihic central ca, desfasurându-se larg, si apelând la resursele celorlalte procese psihice - nu numai memorie dar si afectivitate si vointa - în vederea progreselor, adîncirii si extensiunii cunoasterii, gîndirea îndeplineste în sistemul psihic uman un rol central si este definitorie pentru om, ca subiect al cunoasterii logice, rationale.

Centralitatea gîndirii. Consta nu numai în faptul ca ea antreneaza celelalte disponibilitati si functii pentru a trece dincolo de aparente la esenta, dincolo de particular la general, dar si în faptul ca instalându-se ca un ,,stat major" al sistemului, orienteaza, conduce, valorifica celelalte procese si functiuni, perceptii ce devin observatii, comunicare verbala ce dovedeste înteles, subordonându-se normelor logice, vointa ce-si precizeaza, scopuri pe baza de perceptii si îsi urzeste planurile în baza unor rationamente.

Încercând o definitie a gîndirei, suntem nevoiti mai întâi sa precizam ce anume din lumea obiectiva se reflecta informational în planul intelectual subiectiv. Daca faptele singulare nu sunt obiect al gîndirii, ci ale proceselor senzoriale, atunci ne întrebam ce reprezinta invariantii, constantele din multitudinea obiectelor si fenomenelor care se divid în clase si categorii care se ocupa gîndirea.

Am definit relatii categoriale, iar pe cele determinarea, cum sunt legile obiective, le consideram adecvat ca fiind determinative.

Gîndirea se defineste ca proces cognitiv de însemnatate centrala în reflectare realului care, prin intermediul si generalizarii coordonate în actiuni mintale, extrage si prelucreaza informatii despre relatii categoriale si determinative în forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor. Gîndirea este în primul rînd o cunoastere mijlocita. Cînd cunoasterea nemijlocita este posibila dar nu-i rationala. De exemplu, putem afla înaltimea celui mai înalt copac, daca în ziua cu soare înfigem un baston în pamânt si asteptam timpul cînd umbra bastonului va fi egala cu înaltimea lui. Gîndirea este în al doilea rînd, cunoasterea a relatiilor si a legaturilor logice între obiectele si fenomenele lumii din jur. Ea ne ofera posibilitatea sa întelegem legitatile lumii materiale, legaturile de cauza si efect în natura si în viata social-istorica, legitatile psihicului omului. Cu alte cuvinte gîndirea este în al treilea rînd o cunoastere generalizata a realitatii, e un proces de cunoastere a proprietatilor generale si esentiale ale obiectelor si fenomenelor.

Cu ajutorul gîndirei omul cunoaste, de exemplu, proprietatile generale si esentiale ale metalelor, proprietatile generale ale razelor, proprietati generale ale lichidelor ,proprietati generale ale triunghiurilor, caracteristica generala a verbului, a adjectivului.

Acum putem da o definitie completa si desfasurata. Gîndirea este, deci, un proces de cunoastere mijlocita si generalizata a lumii înconjuratoare.

1.1. Procesul constituirii intelectuale.

Intelectul desemneaza un sistem de relatii, si procese psihice superioare (inteligenta, gîndire, memorie, imaginatie, limbaj), sistemul ce constituie si se formeaza plenar la nivel uman, depasind experienta senzoriala, dar bazându-se pe ea, uzând de proprietati specifice ale creierul uman si realizându-se numai prin modelare culturala si integrare socioculturala. Stadiile dezvoltarii intelectuale strabatute de copil de la nastere si pîna la vârsta de 18-20 ani ne permit sa întelegem procesul constituirii intelectului. Unul dintre cei mai vestiti psihologi ai contemporaneitatii J. Piaget a propus conceptia dezvoltarii intelectului copiilor, care a exercitat o puternica influentei asupra întelegerii procesului de dezvoltare a gîndirii copiilor. În aspect teoretic acest savant sustine ideea referitoare la originea plastica, dependenta de activitate de operatii intelectuale.