Interviul clinic centrat pe obiective și soluții

În mod traditional, terapia s-a orientat îndeosebi asupra trecutului, cautând în copilaria subiectului originea simptomelor si a problemelor sale actuale. Dupa 1960, o data cu dezvoltarea terapiei comportamentale, a gestaltterapiei si terapiei familiale, centrul atentiei terapeutilor a devenit prezentul "aici si acum". Observam ca astazi terapia este pe cale sa-si schimbe tinta temporala a analizei si interventiei, trecând de la focalizarea asupra prezentului la centrarea pe viitor. Aceasta orientare nu se intereseaza de felul în care au aparut simptomele, nici chiar de factorii care întretin aceste simptome, ci se centreaza îndeosebi asupra mijloacelor de rezolvare a acestora, se centreaza pe obiective si solutii. Terapia centrata pe solutii si pe viitor si are originile în lucrarile lui Milton Erickson, echipa terapeutica a Institutului de Cercetari Mentale de la Palo Alto si echipa Centrului de Terapie Familiala Scurta, condusa de Steve de Shazer. Eckert (1993) definea terapia scurta ca fiind "orice interventie psihologica ce îsi propune sa produca o schimbare cât mai repede posibil, indiferent daca este stabilit dinainte un termen limita sau nu". Malan (1976), din perspectiva traditiei psihodinamice, utilizeaza acest termen pentru o terapie ce cuprinde între 4 si 50 de sedinte, în timp ce Ryle (1991) propune un model de terapie cognitiva scurta în 16 sedinte.

Caracteristicile terapiilor scurte:

- ideea ca fiecare persoana poseda resursele necesare rezolvarii problemelor cu care se confrunta,

- acceptarea definitiei pe care subiectul o da problemei sale;

- formarea aliantei terapeutice cât mai repede posibil;

- succesul este atribuit subiectului; terapeutul nu face altceva decât sa creeze un cadru care sa-i permita subiectului sa identifice si sa utilizeze resursele pe care le are;

- terapeutul învata de la subiect;

- evitarea angajarii subiectului la un efort deosebit (în caz contrar, beneficiile terapiei ar fi mai mici decât "investitiile" clientului) ;

- centrarea pe "aici si acum";

- existenta unor obiective clare, specifice si tangibile în timpul disponibil; asumarea de catre terapeut a responsabilitatii de a influenta subiectul într-o maniera evidenta, deschisa.

Terapia centrata pe solutie ofera un model coerent care ne permite sa raspundem eficient la întrebarea "Cum construim solutiile?". Acest demers cuprinde, în linii mari, trei etape importante:

1. Definirea mai degraba a ceea ce subiectul vrea, decât a ceea ce el nu vrea.

2. Identificarea a ceea ce merge bine, functioneaza si dezvoltarea de comportamente orientate în aceasta directie.

3. Daca ceea ce face subiectul nu conduce la solutie, atunci trebuie facut altceva.

Desi simpla, la prima vedere, punerea în act a acestor etape nu este totdeauna usoara deoarece:

- de cele mai multe ori pacientul se prezinta la terapie cu plângeri si acuze care exprima ceea ce nu vrea sa i se mai întâmple mai degraba decât ceea ce vrea;

- investigatia clinica cu scop diagnostic îsi propune, în mod traditional, sa evidentieze "mecanismele psihopatologice", aspectele slabe, insuficienta si neputinta clientului; educat în spiritul abordarii medicale, conform careia doar o buna cunoastere a problemei poate conduce la o solutie eficienta, chiar pacientul va avea tendinta sa-si centreze discursul pe problemele lui, ignorând ceea ce merge si functioneaza bine;

- oamenii devin usor prizonierii "solutiilor care mentin problema" [Watzlawick], care au la baza principiul multiplicarii - a face mai mult din acelasi lucru.

Practicarea terapiei si consilierii centrate pe solutie presupune abandonarea vechilor credinte cultivate de terapiile centrate pe problema, dezvoltarea unei noi "filosofii" despre oameni si problemele lor si abordarea lor în spiritul unor noi principii.

1. Centrarea pozitiva, pe solutie si pe viitor, faciliteaza schimbarea în directia dorita.

Subiectul vine la terapeut într-un moment dificil al existentei sale. Decizia de a apela la un specialist pentru rezolvarea problemelor sale nu a fost o decizie usoara: mai întâi persoana din fata noastra a recunoscut ca are o problema, apoi dupa un numar de încercari nereusite, a recunoscut ca pentru rezolvarea problemelor lui este nevoie sa apeleze la un specialist. Acest fapt trebuie subliniat în fata subiectului: prezenta la terapie implica curaj, sinceritate, capacitate de autoreflectie, refuzul de a accepta pasiv greutatile si dificultatile vietii.

Centrarea pe problema prezinta riscul amplificarii si perenizarii problemei. Povestindu-si toate insuccesele, dificultatile si renuntarile sale, pacientul îsi alimenteaza o imagine negativa de sine, îsi diminueaza sentimentul respectului de sine si capacitatea de autocontrol. Fiecare dintre noi traieste nevoia unei imagini pozitive de sine în tranzactiile cu ceilalti [C.Rogers]. Relatia terapeutica devine puternic asimetrica, clientul "anormal" plasându-se într-o pozitie pasiva, de subordonare, în fata terapeutului "expert" în problemele celorlalti. Explicatiile si interpretarile terapeutului risca sa perenizeze problema, deoarece stabilesc o relatie necesara între mecanismele psihopatologice evidentiate si problemele prezente ale clientului, prezentul problematic fiind efectul necesar al unui trecut care nu mai poate fi schimbat.

Daca se adopta modelul centrarii pe solutie, interviul terapeutic va evidentia solutiile clientului, succesele lui, ceea ce merge bine si functioneaza corespunzator în toata activitatea sa.

Povestindu-si succesele, subiectul dezvolta imagini si emotii pozitive, iar comportamentul lui devine din ce în ce mai evident influentat de acest univers interior pozitiv. Când, în discursul subiectului referitor la viitorul lui, verbele trec de la conjuctiv si conditional la indicativ, este evident ca el vorbeste din interiorul acestui univers pozitiv despre solutionarea problemei.

De fapt, solutia problemei nu este altceva decât extensia ariei de manifestare a strategiilor de succes pe care subiectul le-a utilizat deja.