Introducere în Fenomenologia Religiei

1. Fenomenologia religiilor – concept, evolutie si reprezentanti

Daca religia este un fapt la fel de vechi ca si omul, dupa cum se poate deduce din istoria religiilor, atunci atunci rezulta ca de când exista informatii despre om avem si date despre preocuparile sale religioase.

Antichitatea ofera o mare cantitate de date referitoare la faptele religioase ale grecilor, romanilor si ale popoarelor cu care acestia au venit în contact si o prima încercare de comparatie si sistematizare; în Antichitate apar si interpretarile psihologice – sociologice – filosofice ale religiei. Protagoras în dialogul Protagoras al lui Platon spune despre omul religios: „Omul participant la demnitate (datorita înrudirii cu zeii) a fost singura dintre fapturi care i-a cinstit pe zei si a început sa le ridice altare si statui”. Se considera ca perioada patristica si medievala nu cunoaste studiul obiectiv al faptului religios, tocmai pentru ca acesta presupune „o anumita distantare” fata de religie.

Perioada descoperirilor geografice (începând cu sec. al XV-lea) acumuleaza date, informatii, materiale referitoare la credintele religioase ale popoarelor colonizate, inaugureaza o noua etapa în studiul religiilor, care poate fi considerata încheiata o data cu aparitia în secolul al XIX-lea, a stiintei moderne a religiilor.

Stiinta moderna a religiilor sta sub semnul unei duble emancipari:

– fata de filosofie, care punea în discutie, cu precadere, valabilitatea faptului religios;

– si fata de teologie, preocupata preponderent de argumentarea validitatii acestor fapte religioase.

Vorbim despre o stiinta a religiilor în sensul a doua tendinte:

1) tendinta de a pozitiva faptele religioase, descrierea lor ca fapte observate si explicate sau ale caror manifestari vizibile pot fi descrise si explicate.

2) tendinta de a considera faptul religios ca fapt cultural ca celelalte fapte culturale: limba, mitul, arta.

Primele abordari stiintifice ale religiei sunt marcate de o serie de principii comune: ideea ca religia este un produs cultural, o creatie a omului într-o anumita etapa a istoriei omenirii; stiinta si ratiunea nu pareau dispuse sa accepte nici o realitate supranaturala ; schema pozitivista de interpretare a religiei este una tipic evolutionista la începutul sau, premisa sa de baza fiind aceea ca religia apartine unui stadiu primitiv, mitic, fabulatoriu al istoriei omenirii, de care aceasta se va emancipa ulterior, omenirea progresând permanent si aceste sens aceasta prima etapa a elaborarilor stiintifice asupra religiei; obsesia originii religiei (spun M. Eliade, Marc Bloch): toate teoriile acestei etape cauta un moment prim al aparitiei religiilor.

Max Müller este considerat întemeietor în stiinta moderna a religiilor. În 1897 el pune bazele unei opere enciclopedice de texte religioase The Sacred Books of the East. Lucrarea sa Mitologia comparata, scrisa la numai 24 ani (1856) este considerata „actul de nastere a stiintei religiilor”. În conceptia sa, în om exista un simt al divinului si ideea de infinitate. Omul nu se naste cu acest simt, ci îl dobândeste în contact cu realitatea sensibila. El s-a ocupat îndeosebi de religiile vedica si greaca. Omul atribuie prin limbaj calitati lumii sensibile: stralucitorul, puternicul, apoi personifica si atribuie aceste calitati: cerul – considerat initial locul infinitului, devine ulterior divinitatea etc. Si el considera, ca toti evolutionistii, ca exista o forma primitiva a religiei pe care o identifica în Vede unde exista mai multi zei, dar numai unul este considerat suprem.

J. G. Frazer, autorul foarte cunoscutei Creanga de aur (initial aparuta în 2 volume la Londra 1890, la a treia editie, între 1907-1913, ajunge la 12 volume), considera ca magia ar sta la originea religiilor. Magia este înrudita cu stiinta, caci presupune existenta unor atitudini identice ale vietii psihice, ale intelectului uman. Frazer elaboreaza o lege care seamana cu a lui Comte: omenirea rece de la magie la religie, apoi la stiinta; când magia devine ineficienta în a controla spiritele, se trece la religie. Hubert si Mauss vor critica aceasta teorie: nu s-au descoperit societati care sa nu fi avut vreodata religie, si deci sa fi avut într-o etapa anterioara doar magie – ele par sa fi coexistat dintotdeauna ca doua componente stravechi ale viziunii omului asupra lumii. Creanga de aur, desi depasita ca teorie, este valabila înca pentru colectia de fapte asupra religiei primitive.

Depasirea problemei „originii”, o data cu lucrarea Formele elementare ale vietii religioase a lui É. Durkheim, a însemnat un real progres în cunoasterea religiei. „Nu exista un moment anume în care sa fi aparut religia; asadar problema religiei nu trebuie sa fie pusa în sensul unui început absolut” (Formele elementare ale vietii religioase, 1912). Exista însa o forma ce poate fi considerata cea mai simpla a religiei, cea totemica. Daca definitiile date religiei anterior lui É. Durkheim se bazau pe notiunea de supranatural, de „adevar ocult”, definitia sa are un sens mai larg: exista o ordine a sacrului, diferita de cea a profanului, sacrul fiind superior profanului, sacrul si profanul fiind asadar doua niveluri ierarhizate ale realitatii, doua lumi ce par sa nu aiba nimic în comun. Deosebirea dintre ele consta într-o eterogenitate de natura, pentru a trece din profan în sacru este nevoie de o totala transformare a individului, aceste doua lumi fiind separate prin tabu, prin sanctiuni severe. Dar si fenomenele magice sunt deosebite radical de cele profane. Ce separa, asadar, magia de religie? Biserica, o comunitate morala, o societate, deci o „totalitate de credinciosi”, împartasind aceeasi credinta. Religia este un fapt împartasit cu altii, social. Magia nu. „Magicianul are doar clienti, nu o Biserica.” Cu aceste distinctii pe care le introduce, definitia data religiei de É. Durkheim este foarte importanta, atât pentru antropologie, cât si pentru sociologie: religia este „un sistem de credinte si practici legate de lucrurile sacre, adica separate, interzise; credinte si practici ce unesc într-o singura comunitate morala, numita Biserica, pe toti cei care le accepta” .