Introducere în filosofia minții

În acest referat voi prezenta concepția lui René Descartes asupra raportului minte-corp, încercând să ilustrez cât mai bine punctele slabe și punctele tari ale argumentelor sale.

Voi începe cu definirea dualismului, iar apoi voi continua cu descrierea tipurilor de dualism și cu aprofundarea problemei minte-corp.

Pe urmă, voi enumera și voi analiza argumentele lui Descartes - argumentul îndoielii, argumentul separabilității/conceperii, argumentul divizibilității.

Pentru încheiere voi selecta un citat reprezentativ.

D

ualismul este definit ca folosirea a două principii ireductibile în analiza procesului cunoașterii sau în explicarea realității. În filosofia minții, dualismul este poziția care atestă că mintea și corpul nu sunt identice sau că stările mentale nu sunt fizicale. Astfel, se naște o provocare pentru filosofii dualiști, și anume aceea de a explica interacțiunea cauzală minte-corp.

Problema fundamentală a filosofiei minții este reprezentată de raportul minte-corp, de modul în care mințile noastre se relationează cu corpurile noastre.

„ Din anii ʼ70-ʼ80 și până în ziua de azi, problema minte-corp - problema noastră minte-corp - a fost aceea de a găsi un loc pentru minte într-o lume care este în mod fundamental fizicală. Proiectul împărtășit de majoritatea celor care au lucrat în problema minte-corp în ultimele decenii a fost acela de a găsi o modalitate de a acomoda mentalul în cadrul unei scheme principial fizicaliste, păstrând-ul în același timp ca pe ceva distinctiv - adică fără a pierde ceea ce noi prețuim sau găsim special în natura noastră de creaturi înzestrate cu minți.”- Jaegwon Kim

Putem distinge 3 tipuri de orientări dualiste: dualismul cartezian al substanțelor care afirmă că o persoană este o substanță imaterială cu totul distinctă de corpul său, dualismul non-cartezian al substanțelor care susține că o persoană este o entitate care posedă atât proprietăți mentale ( conștiință, opinii, sentimente, emoții, percepții, dureri etc. ), cât și proprietăți fizicale ( masă, formă, localizare în spațiu, temperatură etc. ) și dualismul proprietăților care atestă faptul că proprietățile mentale și cele fizicale sunt proprietăți diferite și ireductibile ale unei singure entități: corpul sau o anumită parte a acestuia, cum este creierul.

Problema minte-corp a fost dezbătută încă din cele mai vechi timpuri, de către grecii antici. Însă, cel mai cunoscut filosof dualist al tuturor timpurilor a rămas René Descartes.

René Descartes ( 31 martie 1596 - 11 februarie 1650 ), cunoscut și sub numele latin Cartesius, a fost un filosof și matematician francez. Acesta susținea că ființele umane sunt compuse din două tipuri de substanțe distincte: o substanță gânditoare neextinsa spațial - sufletul și o substanță extinsă spațial și non-gânditoare - corpul. ( Precizare: prin „suflet”, Descartes nu avea în vedere conceptul creștin de suflet, ci un concept filosofic de suflet, echivalent cu conceptul modern de minte. )

Din perspectiva lui Decartes, corpurile sunt substanțe care au numai proprietăți fizicale, în timp ce sufletele sunt substanțe imateriale care au numai proprietăți sau stări mentale, ceea ce corpurile nu au. ( Precizare: prin „substanta”, se înțelege un obiect individual purtător de proprietăți, care poate exista independent de orice alt obiect. )

În viziunea sa, mintea este o substanță imaterială cu totul diferită de corp. Descartes a indentificat mintea cu conștiința de sine și a separat-o de creier, „locasul” inteligenței, elaborând astfel problema dualismului minte-corp.

Pe scurt, teza dualismului cartezian poate fi formulată astfel:

Mintea este o substanță imaterială cu totul distinctă de corp.

David Chalmers și-a imaginat un experiment inspirat de filmul „The Matrix”, în care dualismul cartezian ar putea fi adevărat. Luați în considerare o simulare a unei lumi virtuale în care corpurile creaturilor să fie controlate de mințile lor, iar mințile să fie externe simulării. Creaturile pot să experimenteze și să avanseze în tehnologie la infinit, dar nu vor reuși niciodată să afle „sursa” minții lor, pentru simplul fapt că nu e localizată în universul observat de ei.

Pentru a înțelege mai bine argumentele pe care le avansa Descartes în favoarea concepției sale, trebuie să înțelegem mai întâi metoda folosită de acesta pentru a-și expune filosofia la persoană I, și anume metoda îndoielii sistematice. Mai exact, se referă la încercarea de a pune sub îndoială presupusul adevăr al oricărui enunț despre lume. Astfel, dacă un anumit enunț presupus adevărat face față acestei provocări extrem de sceptice, atunci adevărul enunțului este unul cert, neputând fi pus la îndoială.

Cel mai puternic argument pentru justificarea metodei sale este prezentat în „Meditații despre filosofia prima” sub forma unui experiment mental denumit „scenariul geniului rău”. În capitolul “Prima meditație: despre lucrurile care pot fi puse la îndoială”, Descartes scria:

“Voi considera că cerul, aerul, pământul, culorile, figurile, sunetele și toate cele externe nu sunt altceva decât iluzii și visuri, de care el se servește pentru a întinde curse credulității mele. Mă voi considera pe mine însumi ca și cum n-aș avea mâini, ochi, carne, sânge și nici vreun simț oarecare, ci că pe unul ce am crezut în chip greșit a avea toate acestea.”

Sunt de părere că argumentul invocat de Descartes este convingător, întrucât chiar ne putem îndoi de veridicitatea opiinilor noastre despre lumea externă. Există posibilitatea logică, rațională, ca toate aceste lucruri să fie doar vise construite de „geniul cel rau”.