Ipostazele Psihicului

1. Conştientul

Psihicul există şi se manifestă în ipostaza de psihic conştient, de psihic subconştient şi de psihic inconştient.

Conştiinţa este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vieţii psihice a individului, când afirmată când negată cu vehemenţă.

Pentru introspecţionişti toată viaţa psihică este conştientă în timp ce pentru behaviorişti conştiinţa nu are nici o însemnătate si este eliminată din psihologie.

Astfel, conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă).

Ea a fost când redusă la o simplă funcţie psihica numita deseori ,,vigilenţă”, când extinsă până la pierderea în generalitatea vieţii psihice prin asimilarea cu gândirea reflexiva si critică, cu Eul si personalitatea, cu praxis-ul si etica voinţei. În sfârşit, conştiinţa a fost când socotită ca un epifenomen, un reflex întâmplător, o abstracţie care poate fi sustrasă vieţii psihice sau adăugată maşinilor electronice, când abandonată în reţeaua relaţiilor existenţiale sau a structurilor interpersonale.

Aceasta a permis proliferarea perspectivelor de abordare si definire a ei.

Dificultatea definirii conştiinţei provine din faptul ca ea este pură subiectivitate, din acela ca se manifestă in experienţele personale nefiind, de regula, accesibila altuia.

„Conştiinţa este locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea psihicului."(Sillamy)

În opinia lui Zlate, in definirea conştiinţei au fost parcurse 3 mari etape: prima se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei ştiinţifice şi până prin anii ’30; a doua cuprinde perioada anilor ‘40-’60; a treia începe cu anii ’70 şi se continuă până în zilele noastre.

Prima etapă. O magistrală sistematizare a celor mai semnificative definiţii ale conştiinţei formulate în perioada de început a psihologiei se regăseşte în lucrarea lui Vasile Pavelcu ,,Conştiinţă şi inconştient”. După Pavelcu, cele mai frecvente răspunsuri date la întrebarea:,,Ce înseamnă a fi conştient?” au fost următoarele: • a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii.• a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze.• a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea • a fi conştient înseamnă a te adapta cu supleţe la noile solicitări.

Numai ca fiecare dintre ele, după cum spunea Pavelcu, sunt limitate.

Primele 3 păcătuiesc prin îngustarea nepermisa a noţiunii de conştiinţă, redusa fie la gândire sau la un alt aspect al ei (sinteza), fie la limbaj; ultima lărgeşte extrem de mult sfera noţiunii de conştiinţă aceasta apărând ca fiind identificata cu inteligenta, definita în acelaşi mod.

A doua etapă. Henry Ey în 2 dintre lucrările sale oferă o concepţie profundă referitoare la conştiinţă. Răspunsurile la întrebarea: ,, Ce înseamnă a fi conştient? ”evidenţiază după Ey, pe lângă funcţiile conştiinţei (relaţia, sinteza, autosupravegherea, adaptarea), şi 2 modalităţi mai generale, teoretico-metodologice de abordare a conştiinţei, una aparţinând psihologiei funcţionale, cealaltă fenomenologiei.

Psihologia funcţională descompune conştiinţa în mecanismele parţiale ale memoriei, percepţiei, schemelor intelectuale si verbale. A fi conştient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieţii psihice sau doar unora dintre acestea.

Fenomenologia descrie nu doar fluxul intenţional, apariţiile, dezvoltările şi complexitatea ,,trăirilor”, ci şi toate modurile-de-a-fi în lume (întâlnirea Eului cu un alt Eu, alteritatea Eului, problematica etica si istorica a omului) ajungând în cele din urmă la absorbţia conştiinţei în generalitatea Destinului, Raţiunii, Praxis-ului.

A treia etapă se axează într-o mai mare măsură pe caracteristicile psihologice ale conştiinţei. Jean Piaget descria conştiinţa ca pe o ,,acompaniatoare” a acţiunilor, diferenţiind o ,,conştiinţă în act” (cunoaştere anterioara prizei de conştiinţă) de conştiinţa reflexiva (echivalenta cu ceea ce el numea ,,priza de conştiinţă”).

După Piaget priza de conştiinţa înseamnă o noua elaborare a cunoştinţelor prin trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul acţiunii în cel al reprezentării, de la cel al reprezentării concrete la cel al reprezentărilor formale).

Cei mai mulţi autori, postulează intenţionalitatea ca pe una din caracteristicile esenţiale ale conştiinţei.

ZLATE defineşte conştiinţa ca o forma superioara de organizare psihica prin care se realizează integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vieţii psihice si care facilitează raportarea/adaptarea continua a individului de la mediul natural si social”

Astfel: se specifică faptul că sfera conştiinţei nu se suprapune peste sfera psihicului; conştiinţa este doar o parte a psihicului, cea mai importantă; subliniază funcţia generală a conştiinţei (integrarea activ-subiectiva); precizează finalitatea conştiinţei (adaptarea la mediu).

Principalele caracteristici ale re-producerii conştiente, concomitent cu funcţiile care derivă din ele sunt:

Etimologia cuvântului (con-scientia; con-science, so-znanie) arată că organizarea conştientă este o re-producere cu ştiinţă, adică acea reflectare în care individul dispune de o serie de informaţii ce pot fi utilizate în vederea descifrării, înţelegerii si interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment. Conştiinţa presupune includerea particularului în general şi identificarea generalului în particular. Această particularitate evidenţiază funcţia informaţional-cognitivă a conştiinţei. Prezenta scopului în plan mental este esenţială în reflectarea conştientă care este o reflectare cu scop sau orientata spre scop. Re-producerea cu scop indică funcţia finalistă a conştiinţei.

Scopurile se stabilesc înainte de realizarea lor efectivă. Omul, prin conştiinţă are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor sale, de a-l stabili mintal înainte de a-l realiza in forma sa concretă. Conştiinţa este deci o re-producere anticipativă a realităţii, prin acesta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala. O asemenea caracteristică a organizării conştiente evidenţiază funcţia ei anticipativ-predictivă.

Dar pentru a realiza ceva este necesară şi organizarea mintala a activităţii, adică fragmentarea ei in elemente componente, stabilirea succesiunii desfăşurării şi realizării lor. Toate acestea reliefează o alta particularitate a organizării conştiente si anume caracterul ei planificat, care exprima funcţia reglatoare a conştiinţei.

Omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesitaţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al constiinţei, implicit funcţia sa creativ-proiectivă.

Punctele de vedere, concepţiile si teoriile referitoare la conştiinţă s-au închegat si au generat adevărate modele explicativ-interpretative. Grupăm aceste două modele în 2 mari categorii – A modele tradiţionale şi B modele contemporane – după criteriul istoric al evoluţiei lor.