Istoria psihologiei

Încercați să descoperiți care sunt cauzele care au făcut ca psihologia să se constituie ca știință atât de târziu, mult în urma altor științe.

Spre deosebire de științele zise exacte, devenirea psihologiei ca știință a parcurs un drum incomparabil mai dificil și mai sinuos. Ca psihologia să fie considerată o știință ar trebui mai intâi de toate să o definim. Din cauza controverselor apărute de-a lungul timpului, din cauza numeroaselor teorii privind psihicul uman de cele mai multe ori antagoniste datorită formei de studiere a acestuia, psihologia ca și știință are nenumărate definiții. Psihologia se află peste tot în jurul nostru și ne ajută să înțelegem mai bine ființa umană.

Pentru a putea da o definiție a oricărei științe trebuie să știm cu exactitate obiectul de cercetare , să-și delimiteze un domeniu strict. Din păcate în ceea ce privește psihologia asemenea demersuri nu au fost și nu sunt atât de clare așa cum sunt în cadrul altor științe, prin urmare, întrebările primordiale pe care trebuie să le punem sunt :

- Ce studiază psihologia ?

- Care a fost ideea de concepție a obiectului de investigație al psihologiei din punctul de vedere al cercetătorilor ?

- În cursul timpului care au fost modificările asupra modului de înțelegere și explicare a obiectului ei de investigație ?

Paul Fraisse a fost primul care a ridicat această problemă cu următoarea întrebare : Psihologia în căutarea propriului ei obiect ?

Un răspuns la aceste întrebări ar fi din păcate nu că nu există un obiect de cercetare ci, așa cum remarca M . Zlate, că sunt prea multe. Așadar, neavând o definiție exactă timp de mai multă vreme, ca să poată fi considerată o știință , a trebuit ca mai întâi de toate să se definească “obiectul” de cercetare și anume psyche - sufletul, psihicul uman - acel lucru considerat de proveniență divină de către logosul teologic .

Putem face o paralelă între istoria omenirii plină de frământări, de revoluții care au îndreptat evoluția oamenilor spre dezvoltare (cunoaștere) și trecutul psihologiei . Ca și istoria omenirii, psihologia a avut de parcurs un drum plin de ocolișuri, de cotituri, a cunoscut perioade de avânt și de stagnare, de înălțări și de căderi, de calm și destindere, dar și de încordare și încrâncenare (M . Zlate). Așadar, în constituirea psihologiei ca știință, s-au interpus chiar cei ce erau interesați de aceasta. Din cele mai vechi timpuri, sufletul a fost în centrul atenției oamenilor. De unde vine? Încotro se duce dupa moarte? Faptul că fiecare om era unic în felul său, existența viselor, delirului, halucinațiilor , acestea au fost întrebări la care cei din vechime au căutat răspunsuri. Fiind considerat imaterial, timp de mai multe secole fenomenele psihicului au fost abordate din punct de vedere filosofic și teologic, considerându-se că această cercetare nu putea avea de fapt un model experimental așa cum aveau celelalte științe. Astfel, dacă în cadrul altor științe a existat o continuitate, o completare, având un punct de plecare care nu trebuia sau nu putea fi combătut, în cadrul studierii psihicului uman au apărut în permanență noi paradigme, noi teorii antagoniste, datorită faptului că abia foarte târziu s-a pus în practică sau s-a cercetat experimental în cadrul acesteia. Mai intâi au apărut miturile, credințele religioase dată fiind perioada de început a umanității caracterizată de credința în ființele supranaturale și atribuirea unor fenomene fizice acestora. Psihicul era, din punctul lor de vedere, un dar divin care nu aparținea lumii materiale, fizice și care prin moarte se întorcea într-o lume superioară. Astfel , au căutat să înlesnească revenirea acestuia în acea lume prin ridicarea de monumente funerare la unele civilizații, la altele prin incinerarea trupurilor pentru a ușura desprinderea acestuia de corpul fizic, alții prin îngroparea leșului considerau că redau naturii divine ceea ce îi aparținea etc . Acest lucru a fost punctul de plecare a logosului teologic care va lua amploare în întunecatul ev mediu. Marii gânditori ai Antichității au dezvoltat gândirea psihologică, fiind precursorii logosului filosofic .