Metamodelul pentru limbaj - arta de a pune întrebări

Metamodelul pentru limbaj- arta de a pune intrebari

Activitatea psihoterapeutului consta in a explora limitele imaginii pe care o are clientul despre realitatea in care traieste si de a-i completa aceasta imagine, marindu-i, astfel, posibilitatile de alegere. Limitele reprezentarii sale sunt limitele limbajului ales pentru a o descrie.

Metamodelul pentru limbaj este unul dintre primele modele realizate de fondatorii neurolingvisticii programate, J. Grinder si R. Bandler. Acesta este un metamodel deoarece utilizeaza limbajul pentru a evidentia limitele limbajului, valorificand in egala masura experienta unor terapeuti de exceptie (Perls, Satir, Erickson), regulile de functionare ale limbajului propuse de gramatica generativa transformationala (Chomski), precum si o serie de idei lansate de Korzybski.

Pentru a intelege metamodelul, un instrument care faciliteaza accesul la intelegerea profunda a ceea ce oamenii spun, trebuie sa stim ca traducerea universului nostru interior in cuvinte nu este o operatie usoara. Universul nostru interior este alcatuit din imagini, trairi, cuvinte. Imaginile transporta simultan o foarte mare cantitate de informatii, iar verbalizarea lor este in mod inevitabil lacunara; pentru trairile si senzatiile noastre, care sunt atat de concrete, unice, de cele mai multe ori, nu avem cuvintele potrivite pentru a le exprima, mai potrivit fiind limbajul metaforic, desi are si el limitele lui.

Lingvistii deosebesc doua niveluri ale limbajului: structura superficiala si structura profunda. Structura superficiala este cea propusa unui interlocutor, este discursul oral sau scris al unei persoane. Ea cuprinde si enunturile utilizate in dialogul nostru interior (Ex.:''Ma doare capul!''). Structura profunda a limbajului este rareori exprimata in comunicarea verbala, fiind discursul nerostit. Ea este reprezentarea lingvistica completa a experientelor si trairilor, a universului nostru interior.(Ex.:''Incepand din data...ora... am dureri pulsatile, intermitente... in zona frontala a capului...'').

Sarcina terapeutului este aceea de a descoperi elementele lipsa din discursul manifest al clientului, de a reconstitui cat mai complet posibil imaginea pe care acesta o are despre realitatea in care se afla. Totusi, ''harta nu este teritoriul''(Korzybski), imaginea realitatii nu este realitatea, harta este o reprezentare schematica, fidela si redusa a teritoriului. N.P.L. vorbeste despre ''modelul lumii'' pe care fiecare persoana si-l construieste pornind de la propria realitate. Diferentierea lumii de ''modelul lumii'', a teritoriului de harta, permite terapeutului sa faca distinctia fundamentala intre schimbarea lumii si schimbarea ideii pe care clientul o are despre lume. Terapeutul nu va schimba lumea clientului sau, ci ideea pe care o are despre ea; oamenii se comporta in functie de imaginea pe care o au despre lumea lor si, prin urmare, schimband imaginea, harta, schimbam implicit comportamentele, iar acestea din urma pot modifica lumea, teritoriul!

Cand comunicam realizam un proces de derivare din structura profunda a experientei noastre in structura superficiala care este receptionata de interlocutor. In acest proces de derivare informatiile sufera o serie de modificari: selectionam doar o parte din informatiile disponibile in structura profunda, mare parte fiind abandonata, omisa; simplificam, ceea ce implica o distorsiune inevitabila a sensului; generalizam, enumerarea tuturor exceptiilor si conditiilor posibile facand comunicarea foarte dificila.

Metamodelul dezvoltat de N.P.L. cuprinde o serie de intrebari cu ajutorul carora se recupereaza informatiile pierdute in procesul derivarii prin omisiuni , distorsiuni, generalizari. Utilizand intrebarile si instrumentele lingvistice propuse de Bandler si Grinder, terapeutul accede la structura profunda a limbajului, identifica o serie de violari semantice in procesul comunicarii, utilizeaza o serie de intrebari pertinente in raport cu omisiunile, generalizarile si distorsiunile identificate in structura superficiala a limbajului.

Acest demers are ca scop reconectarea limbajului unei persoane la experienta sa senzoriala specifica si unica.

Pentru ilustrare putem lua primele secunde din doua interviuri terapeutice:

1) C: Imi este teama.

T: De ce anume iti este teama?

C: Imi este teama de lucrarile de control.

T: La ce obiect de studiu anume te referi?

C:Lucrarea de control la matematica.

T: Mai concret, ce anume te sperie?

2) C: Imi este teama.

T: Nu trebuie sa-ti fie teama. (Nu ai de ce sa-ti fie teama!)

1. Omisiunile

Omisiunea este un fenomen de modelare a experientei care ne permite sa ignoram anumite informatii in detrimentul altora, fiind intalnita in majoritatea frazelor pe care le pronuntam. Cand suntem preocupati de anumite dimensiuni, aspecte ale experientei noastre, le excludem pe celelalte, intrebarile metamodelului avand ca obiectiv principal recuperarea informatiilor lipsa si reconstituirea mai precisa a continutului experientei.

1.1. Verbele nespecifice

Acest tip de omisiune este cel mai frecvent, deoarece majoritatea verbelor au un caracter nespecific. De cele mai multe ori, evidentiem actiunea fara a spune cum anume a fost ea realizata. Pentru a afla cum anume au fost realizate anumite actiuni, contextul sau conditiile in care ele s-au desfasurat, putem pune urmatoarele intrebari: ''Cum anume te-a ajutat?'', ''Cum inveti pentru examen?'', ''Ce faci pentru a invata?'', ''Ce anume te-a suparat?''.

1.2. Substantivele nespecifice

''Copilul a avut un accident.'';''Maria, fiica mea de sase ani, a incercat sa ia ceva de pe un dulap suindu-se pe un scaun si a cazut, ranindu-se la mana dreapta.'' Desi cele doua enunturi vor sa spuna acelasi lucru, a doua fraza contine mai multe informatii specifice. Sunt situatii in care subiectul activ al unei fraze este omis, suprimat prin folosirea diatezei pasive: ''Sunt cautat!''; ''Casa a fost construita.''. Acest tip de omisiune poate implica o imagine despre lume in care vorbitorul asista ca un spectator neputincios si in care evenimentele se produc fara ca nimeni sa fie responsabil. Substantivele nespecifice sunt clarificate prin intrebarea: ''Cine sau ce, mai precis...?''.

1.3. Comparatiile