Minciuna

Ralierea la adevar nu este întotdeauna facila sau urmarita în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adaposteste (de lucruri, de altii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând ca „inventia” îi asigura confort, siguranta si succes, individul persevereaza în acest sens, reiterând sau perfectionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de fortare a zagazurilor imaginare.

Hulita de unii, negata de altii, invocata în împrejurari dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenta ubicua. Minciuna este o „figura” a rationalitatii desfasurata în vederea înfruntarii unei dificultatii si în perspectiva rezolvarii ei spre beneficiul agentului ce o propaga. Minciuna este întotdeauna motivata, supradeterminata de dorinte, de interese.

Minciuna are o coloratura instrumentala. Ea este o cale de împlinire facila a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinta de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timiditatii, din nevoia de protectie, pentru a face placere, de a ascunde un adevar dureros, pentru a apara pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor si normelor comunitatii. Mintim pentru ca sa rezistam. Îi mintim pe altii si ne mintim pe noi însine.

Ne autoiluzionam ca nu am gresit, ca suntem buni, drepti si frumosi, ca suntem sau nu suntem în pericol, ca iubim si/sau nu suntem iubiti îndeajuns. Mintim în mod constient si, câteodata, inconstient. Mintim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Mintim candid, cu vadita seninatate si inocenta, mintim voit, cu sârg, cu nerusinare. Mintim vinovati sau nevinovati. Mintim pe fata sau pe ascuns. Mintim prin exagerare, adaugare, inventare, dar mintim si prin diminuare, omisiune, tacere.

Mintim falsificând sau mintim …adeverind.

Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonante socio-culturale, ce vizeaza mai multe straturi existentiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o forma de administrare eficienta a fictiunii, de plonjare motivata în ireal, de îndepartare prin limbaj sau gestica de la cea ce îndeobste este recunoscut ca existent, ca adevarat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna da seama de faptul ca distanta dintre real si ireal este reglabila prin mecanisme semiotice, ca nu întotdeauna este urmarita corespondenta dintre ceea ce se afirma si starile de fapt (si ca, în anumite circumstante, acest lucru este chiar contraindicat!), ca instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trisa, de a ascunde, de a nascoci. Minciuna este o achizitie culturala ce se rafineaza pe masura ce subiectul dobândeste o anumita experienta praxiologica, ajunge la o anumita performanta cognitiva, stie sa selecteze si sa ierarhizeze, dispune de o anumita performanta discursiva, este integrat în comunitate si are anumite interese. Nu minti doar de dragul de a minti.

Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmarit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe optiuni favorabile. Actul de a minti presupune:

- anumita capacitate proiectiva, ideationala, care sa treaca dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins nemultumit)

- cunoasterea adevarului, dar, atentie!, si abtinerea de a-l spune, de a te da de gol

- fructificarea efectiva a avantajului de a sti mai mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a constiintei, o gândire de tip simbolic, o decentrare si dedublare subiectiva, o dezvoltare minimala a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiintei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai usor sa ascunzi sau sa te ascunzi în spatele cuvintelor. Te tradezi mult mai usor prin mimica sau gestica. Mâinile sau fata noastra sunt mai sincere, mai transparente.