Modele ale Motivației Organizaționale Orientate pe Necesități

1. Modalităţi de abordare ale procesului motivaţiei

1.1. Abordarea behavioristă sau psihologia comportamentului (J. Watson)

J. Watson consideră că totalitatea reacţiilor la stimulii exteriori organismului formează tocmai comportamentul omului, adică acţiuni obiectiv observabile, mişcări, reacţii verbale etc.

Astfel, după J. Watson, cunoscând stimulii care acţionează, se pot prevedea reacţiile organismului (comportamentul) şi invers, observând reacţiile se poate specifica natura stimulului care a acţionat.

J. Watson şi colaboratorii săi (Yerkes, Thorndike, Berry ş.a.) reduc întregul comportament al omului la reflexe necondiţionate şi condiţionate simple, la deprinderi şi obişnuinţe (automatisme), pentru că în studierea comportamentului uman aplică în mod mecanicist tehnicile obiective utilizate în psihologia animală şi rezultatele obţinute de către aceasta în ce priveşte invătarea Reducând întregul comportament al omului şi animalelor (intre care văd doar o deosebire de grad), behavioriştii suprimă veriga centrală a acestuia (organism, personalitate) care determină de fapt caracterul reacţiilor la diferiţii stimuli în procesul de echilibrare cu mediul. Ei merg atât de departe încât neagă însăşi existenţa diferitelor procese psihice şi a conştiinţei omului.

1.2. Abordarea psihanalistă (S. Freud, A. Adler, C. G. Jung)

Pentru psihanalişti baza comportamentului, a vieţii psihice şi sociale a omului o constituie instinctele considerate ca însuşiri psihologice. S. Freud, protagonistul şi reprezentantul cel mai de seamă al psihanalizei atribuie funcţia motivaţională cea mai importantă a comportamentului uman „inconştientului", constituit mai ales din instincte biologice. Dintre acestea însă, principale sunt tendinţele sexuale şi în general tendinţa spre plăcere, pe care Freud le denumeşte prin noţiunea de „libido".

Ideea că inconştientul constituie factorul determinant în motivarea comportamentului este prezentă şi în concepţia celorlalţi psihanalişti, care atribuie însă acestei noţiuni (inconştient) un conţinut aparent diferit. Astfel, pentru A. Adler, iniţial discipol al lui Freud, inconştientul nu mai cuprinde ca fundamentale instinctele sexuale, ci pe acelea care se grupează în jurul instinctului eului : frica, mânia, amorul propriu, instinctul gregar, instinctul de dominare etc. Toate aceste instincte, care stimulează pe om să acţioneze în vederea unui scop, se bazează pe „voinţa de putere" - motivul determinant al întregului comportament.

1.3. Abordarea instinctualistă (McDougall)

În rândul concepţiilor instinctualiste cu privire la motivaţia umană se înscrie şi teoria lui McDougall. Reprezentant al psihologiei hormice (horme-impulsie) McDougall respinge mecanismul behaviorist (S-R) şi consideră, ca şi psihanaliştii, că factorul dinamic de bază al comportamentului omului îl constituie instinctele şi impulsiile determinate de ele. El defineşte instinctul ca o dispoziţie psihofizică înnăscută, caracteristică întregii specii şi adaptată la anumiţi stimulenţi sau situaţii specifice. Aceasta dispoziţie neînvăţată (instinct), în prezenţa stimulilor adecvaţi şi cu condiţia ca ea să se găsească în stare de apetit, dă naştere unei tendinţe active care orientează organismul spre atingerea unor scopuri.

Instinctele sunt comune animalelor şi omului, între ele existând o diferenţă numai de grad, în sensul că se caracterizează printr-o mai mare variabilitate şi adaptabilitate (prin învăţare). Având în vedere aceste trăsături ale instinctelor omului (socotite ca dispoziţii şi propensităţi de reacţiune), McDougall consideră că o clasificare a lor este foarte aproximativă. Totuşi, el enunţă următoarele instincte, dintre care rolul important îi revine instinctului eului (care se bazează pe instinctele de afirmaţie şi supunere) : hrană, dezgust, sex, frică, curiozitate, dragoste parentală, propensitate gregară, dominare, mânie, ţipete în caz de primejdie, pornire constructivă, achizitivă, dorinţa de confort, odihnă, propensitate migratorie.