Modele teoretice actuale ale personalității - trăsături și factori de personalitate

1. Definiţii ale personalităţii

Generaţii de psihologi au încercat să propună un model viabil pentru a explica complexitatea comportamentului, dar nici o teorie nu a reuşit să surprindă în unanimitate esenţa acestuia. După cum a surprins şi Shakespeare problema cea mai mare a psihologilor a fost inconstanţa umană: „Omul, de ar fi constant, ar fi perfect!”

Paul Popescu Neveanu, menţionează în dicţionarul său definiţiile date de R. Meili, „totalitate psihologică ce caracterizează un om particular”, R.B. Cattell: „ sistem al deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentului acestuia” şi la rândul său propune o definiţie: „microsistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect interacţiunea dintre atitudini (vectori) şi aptitudini (sisteme operaţionale) constituie dimensiunea centrală (a sistemului)”. Pentru teoreticienii trăsăturilor, ai tipurilor şi chiar şi pentru psihanalişti, personalitatea este un construct teoretic, o entitate internă ipotetică, cu rol cauzativ faţă de comportament şi totodată cu valoare explicativă. Din perspectiva trăsăturilor şi a tipurilor vom trata în continuare personalitatea (Neveanu, 1978, pg. 534).

2. Trăsăturile de personalitate

În maniera tradiţionalistă de a privi personalitatea existau două asumpţii despre trăsături: prima este legată de prioritatea lor cauzală şi a doua de poziţia lor internă. O presupunere a teoreticienilor personalităţii a fost prioritatea cauzală a trăsăturilor, cu toate acestea există probabil o reciprocitate a influenţei cauzale între trăsături şi comportament, direcţia dominantă a fost considerată ca fiind trăsătură+comportament, după cum susţin Allport sau Brody trăsăturile de personalitate sunt caracteristici/structuri personale latente care indică structuri de baza fiziologice sau psihologice care influenţează nemijlocit comportamentul. Această asumpţie a fost aspru criticată, Bus şi Craik susţinând faptul ca trăsăturile sunt o descriere ale categoriei naturale a actelor (cit in Matthewes, 2005, pg. 31).

3. Scurt istoric al trăsăturilor de personalitate

Pentru a face o scurtă incursiune în timp a trăsăturilor de personalitate, trebuie mai întâi de toate să precizăm faptul că acestea au fost formulate pe baza psihologiei, a medicinei populare şi a limbajului natural. Printre primii creatori ai teoriilor de astăzi, în afară de Aristotel şi Teofrast, se numără Hipocrate (460-377) şi Galen din Pergam (130-200). În lucrările lui Galen umorile au devenit ulterior bază a temperamentului.

Primele studii empirice s-au bazat pe ipoteza lexicală. Vizionarul care a introdus această metodă a fost Sir Francisc Galton, când a emis ipoteza că diferenţele individuale ale personalităţii ar putea fi reprezentate în termenii limbilor naturale. Printre pionerii cercetării empirice a personalităţii se numără şi psihologii danezi Heymans şi Wiersman, care, într-o serie de lucrări au încercat să reducă evaluările mai multor subiecţi la numere mici de factori sau dimensiuni (Maddy, 1972).

Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea modernă a teoriilor trăsăturii a avut-o Allport, prin cartea sa din 1937: Personality: A Psychological Interpretation. Odată cu dezvoltarea procedurilor statistice s-a înregistrat o dezvoltare contemporană teoretică a psihologiei personalităţii. Plecând de la Allport, care susţine ipoteza lexicală de cunoaştere a personalităţii, Carr şi Kingsburry au susţinut şi ei această ipoteză completând cu natura predictivă a trăsăturilor. Deasemenea aceştia au formulat şi ideea conform căreia trăsăturile nu sunt observabile în mod direct, putând fi doar deduse din comportament. Aceştia din urmă au fost cei care au susţinut deasemenea necesitatea elaborării unor scale ale trăsăturilor, pentru a compara indivizii din punctul de vedere al unei caracteristici (Matthews, D., op. cit., 2005, pg. 36).

În urma îndelungilor cercetări ale trăsăturilor cu ajutorul analizei factoriale, s-a încercat stabilirea unui număr de trăsături primordiale care să poată fi folosite la obţinerea unei descrieri detaliate a personalităţii cuiva. În continuare voi analiza eforturile de a descrie personalitatea în termenii trăsăturilor primare şi secundare, cum ar fi extraversie şi nevrozism.

4. Concepţii actuale despre structura personalităţii

Expunerea trăsăturilor primare trebuie să înceapă cu lucrarea lui Raymond B. Cattell. Proiectul acestuia a fost unul dintre cele mai ambiţioase care au existat vreodată în domeniul psihologiei. În 1946 cercetarea sa a demarat de la lexiconul cuvintelor care descriu trăsături, însă, obiectivul său principal era acela de a construi itemi pentru chestionarele sale. În cele din urmă a identificat douăzeci şi trei de factori primari, unul dintre ei fiind inteligenţa generală. Cele mai puternice dimensiuni, în număr de şaisprezece, sunt măsurate de Chestionarul celor 16 factori de personalitate numit 16 PF (Cattell, Eber şi Tatsuoka). Acesta este încă utilizat în cercetări de amploare asupra personalităţii, deşi a atras numeroase critici din punct de vedere psihometric, precum faptul că unele scale au o coerenţă internă redusă, iar câţiva cercetători (Matthews et al, 2005) nu au reuşit să găsească factori primari cattellieni prin analiza factorială a 16PF.