Narcisismul

Narcisismul, conceptul comun al căruia este auto-adorația, cu o aloofitate care neagă nevoia unei alte persoane, este un subiect de preocupare umană de lungă durată. Mitul lui Ovidiu despre Narcissus în metamorfozele sale (8 î.Hr.), în care un tânăr grec se îndrăgostește de propria sa imagine și, frustrat de imposibilitatea de a se uni cu propriul său obiect de iubire, se îndepărtează și moare, a început o lungă tradiție literară, trasată de Vinge (1967). În mod clar, viziunea populară atinge doar suprafața unui fenomen vast și complicat.

Ellis (1898) a creat inițial termenul "narcisism" pentru a aplica auto-erotismului, adică o perversiune sexuală în care persoana se pretează ca obiect sexual. În ciuda utilizării ulterioare variate, termenul a păstrat totuși implicarea unui sentiment pozitiv de libidinal față de sine. Definiția cea mai larg acceptată este Hartmann (1950) "investiția libidinală a sinelui", acest lucru putând să se îndepărteze de formularea inițială a lui Freud în lucrarea sa "Despre narcisism: Introducere" (1914).

Freud a dat narcizismului un loc în cursul regulat al dezvoltării sexuale umane, ca parte a teoriei libidoului. Presupunând că individul are o cantitate fixă de libidou la dispoziția sa, principiul său central este că cathexia libidinală a subiectului este iubirea obiectului și cateheza libidinală a sinelui este narcisismul. Faza lui Freud a narcisismului primar a început în momentul în care individul avea o conștiință rudimentară asupra subiectului. În narcisismul primar, toată libidoul a fost investit în auto-reprezentare. Pe măsură ce s-au construit limitele ego-ului, a apărut cateheza libidinală a obiectului, o anumită libidouă rămânând atașată de sine ca narcisism rezidual primar. În narcisismul secundar, care a avut loc după constanța libidinală, libidoul a fost retras și reinvestit în sine, mărind narcisismul rezidual. Narcisismul secundar a avut loc în condițiile patologice, "nevrozele narciziste", în care a existat o retragere a iubirii de la obiect la sine. Freud a fost aici referindu-se la pacienții pe care astăzi îl numim, probabil, ca fiind psihotic sau schizofrenic frontal. Freud (1914, p. 90) a prezentat două căi principale în alegerea unui obiect: calea narcisistă, prin care cineva a iubit în funcție de imaginea lui însuși, care a fost cineva, cine ar dori să fie sau cineva care a fost odată de sine; sau calea anaclitică (atașament), prin care o iubea pe femeia care a hrănit unul sau pe cel care proteja unul. Freud, prin urmare, a văzut narcisismul ca o trăsătură imatură egoistă, indulgendu-se numai în detrimentul dragostei obiectului. Renunțarea la narcisism a fost văzută ca un pas maturațional important.

Bazându-se pe lucrarea importantă a lui Freud, principalii agitatori contemporani în bazinul lui Narcissus sunt psihanaliștii Otto Kernberg și Heinz Kohut, ale căror teorii radical diferite au dus la dezvoltarea a ceea ce pot fi identificate drept cele două școli principale de narcisism. Punctele lor de vedere contrastante stau în centrul acestei lucrări.

Condițiile de frontieră Kernberg și narcisismul patologic (1975) reprezintă o culminare a scrierilor sale din 1966 privind o varietate de tulburări de personalitate din punctul de vedere al relațiilor timpurii ale obiectului în structura personalității. În schimb, Kohut's The Analysis of the Self (1971) se îndepărtează brusc de teoriile clasice Freudian și de obiect.

Caracteristicile tulburării de personalitate narcisistică

În literatura de specialitate care definește caracteristicile clinice ale NPD există multe domenii de acord. În timp ce Freud a folosit inițial termenul "tulburare narcisistă" pentru a se referi la psihoze, a ajuns să denotă fenomene clinice non-psihotice de tulburări în experiența sinelui. Problemele majore sunt particularități specifice în încercările de a reglementa auto-respectul și de a le menține la niveluri normale. Există o relație ambiguă între NPD și alte categorii de diagnosticare. Impresia clinică generală este totuși că NPD-urile sunt mai puțin severe decât tulburările de personalitate limită și psihozele și mai severe decât neurozele. DSM-III enumeră cinci criterii de diagnosticare ale NPD:

(1) un sentiment grandios de auto-importanță sau unicitate;

(2) preocuparea cu fantezii de succes nelimitat, putere, strălucire, frumusețe sau iubire ideală;

(3) exhibiționismul, persoana care necesită o atenție constantă și o admirație;

(4) indiferență rece sau sentimente marcate de furie, inferioritate, rușine, umilință sau goliciune ca răspuns la critici sau înfrângere; și

(5) cel puțin două dintre următoarele caracteristici ale tulburărilor în relațiile interpersonale: dreptul (așteptarea unor favoruri speciale fără asumarea responsabilităților reciproce), exploatarea interpersonală, relații care alternate în mod caracteristic între extremele supra-idealizării și devalorizării și lipsa empatiei.

În contrast foarte mare cu DSM-III, cele două autorități principale se bazează pe manifestările de transfer în terapie ca semne diagnostice. Kernberg (1970, p. 63) caută negarea analistului ca persoană independentă, în timp ce Kohut (1972, p. 371) diagnostichează pacienții ca narcisisti doar atunci când relația lor de transfer este "idealizată" (adică analistul servește drept idealizat auto-obiect) sau "autogenerare" (adică analistul servește ca o oglindă pentru pacientul e grandios). Conceptul de auto-obiect în terapie se referă la o relație între pacient și terapeut în care terapeutul îndeplinește anumite funcții mentale pentru pacient care sunt absente la pacient.