Neuropsihologia transformării

I. INTRODUCERE

Cercetările neuropsihologice cu privire la baza neuronală a comportamentului susțin, în general, că mecanismele creierului vor fi în cele din urmă suficiente pentru a explica toate fenomenele descrise din punct de vedere psihologic. Această presupunere provine din ideea că creierul este alcătuit în întregime din particule și câmpuri materiale și că, prin urmare, toate mecanismele cauzale relevante pentru neuroștiințe pot fi formulate numai în cazul proprietăților acestor elemente. Astfel, termenii care au conținut intrinsec mental și / sau experiențial (de exemplu „sentiment”, „cunoaștere” și „efort”) nu sunt incluși ca factori cauzali principali. Această restricție teoretică este cauzată în primul rând de idei despre lumea naturală despre care s-a descoperit că sunt fundamental incorecte de aproape un secol. (McFadden, 2001)

Noile principii contrazic ideea mai veche că procesele mecanice locale pot explica structura tuturor datelor empirice observate. Teoria fizică contemporană aduce direct și ireductibil în discuție anumite alegeri descrise psihologic, făcute de om cu privire la modul în care urmează să acționeze. Această dezvoltare cheie în teoria fizică de bază este aplicabilă neuroștiințelor și oferă neurologilor și psihologilor un cadru alternativ pentru descrierea proceselor neuronale.

Într-adevăr, datorită anumitor trăsături structurale ale canalelor de ioni, critice funcției sinaptice, teoria fizică contemporană trebuie, în principiu, să fie utilizată la analiza dinamicii creierului uman. Noul cadru este capabil să reprezinte mai adecvat decât conceptele clasice mecanismele neuroplasticității pentru numărul tot mai mare de studii empirice privind capacitatea atenției direcționate și a efortului mental de a modifica sistematic funcția creierului. (Schwartz, Stapp, & Beauregard, 2005)

Dintr-o perspectivă teoretică, poate cel mai important aspect al acestei linii de cercetare, îl reprezintă suportul empiric pe care îl oferă pentru un nou mod științific de conceptualizare a interfeței dintre minte / conștiință și creier. Conform concepției clasice despre lume, toate conexiunile cauzale observabile sunt explicabile de interacțiuni mecanice între realitățile materiale. Dar această restricție asupra modurilor de cauzalitate nu este pe deplin menținută de principiile fizicii din prezent, care oferă în consecință o bază conceptuală alternativă pentru descrierea științifică și modelarea structurii cauzale a neuroplasticității autodirecționate. (Atmanspacher, 2020)

II. TEORIA CUANTICĂ

Problema legăturii dintre minte și materie are multe fațete și poate fi abordată din multe perspective diferite. Disciplinele ce au abordat inițial acest concept sunt filozofia și psihologia, cărora li s-au alăturat ulterior știința comportamentală, știința cognitivă și neurologia. Fizica sistemelor complexe și fizica cuantică au jucat roluri stimulative încă de la început.

În ceea ce privește problema complexității, acest lucru este evident: creierul este unul dintre cele mai complexe sisteme pe care le cunoaștem. Studiul rețelelor neuronale, relația lor cu funcționarea neuronilor și alte subiecte conexe se bucură de abordări complexe. În ceea ce privește fizica cuantică, nu poate exista nicio îndoială referitoare la evenimentele cuantice prezente în creier, ca și în alte părți ale lumii materiale - inclusiv sistemele biologice. Dar este controversat dacă aceste evenimente sunt eficiente și relevante pentru acele aspecte ale activității creierului care sunt corelate cu activitatea mentală. (Aerts, 1993)

Poate că cea mai mare schimbare de paradigmă care a avut loc la începutul secolului 21, a fost apariția fizicii cuantice și ceea ce indică despre natura umană și a realitatea perceptibilă. Teoria cuantică descrie modul în care ne creăm realitatea în fiecare moment pe măsură ce mintea și procesele psihice influențează „realitatea” aparentă, oferind o infinitate de posibilități care este energetic legată de conștiință. Acesta este câmpul unificat la care face referire toată spiritualitatea ezoterică și nu numai. Conștiința reprezintă puntea către acest câmp cuantic, însemnând de fapt atenție focusată și receptivitate la frecvențe mai înalte și niveluri complexe de informație.

O altă schimbare cheie a fost vindecarea concepției greșite că corpul și mintea sunt entități separate și sunt operate prin procese separate. În prezent, corpul și mintea sunt considerate cele două fețe ale monedei care este Sinele, partea fizică fiind forma brută de energie care există ca materie, în timp ce mintea este mai subtilă și controlează fluxul de energie și informație din interiorul și din jurul corpului fizic. (Pert, 2000)

Ultima schimbare în realitatea colectivă a fost descoperirea conștiinței celulare așa cum este articulată de cercetătorii pionieri, cum ar fi Candace Pert și Bruce Lipton. În secolul al XX-lea, Freud și știința psihologiei au dezvoltat conceptul minții subconștiente, dar sub presupunerea de atunci ce privea subconștientul ca fiind un proces în întregime mental. Acum este cunoscut faptul că mintea subconștientă este cel puțin parțial localizată în corp. Știința emergentă a epigeneticii rescrie această parte a vechii viziuni fixe asupra ADN-ului. (Pert, 2000)