Normalitatea la nivel individual

Normalitatea este un sistem de valori care ar trebui sa ne aseze intr-un cadru care sa ne ofere un echilibru psihic la toti, este un reper prin care individul isi traseaza propriul traseu prin viata. Starea de normalitate este dictata de normele socio-culturulalui. De cand ne nastem, incepem sa preluam obiceiuri, atitudini, ne mulam in functie de personalitatea celor din jur si ne adaptam la ceea ne raportam noi insine ca si persoane.

La nivel individual, normalitatea este data de acele comportamente aliniate cu propriile convingeri, cu propriile valori. Insa ceea ce este normal pentru un grup, poate fi apreciat ca anormal de catre un individ atunci cand acele comportamente contravin propriilor convingeri si propriilor valori.

Anormalitatea poate fi definita ca deviatie de la normal, abatere de la ceea ce este tipic. Anormalitatea poate sa conduca la suferinta individului in plan psihic si social. Definirea anormalitatii, in psihologie si psihiatrie, se bazeaza pe diagnosticul medical conform criteriilor standard ale tulburarilor psihice. Anormal este un termen care se raporteaza la o valoare care e negata, el presupunand o judecata evaluativa. Normalitatea si anormalitatea sunt concepte ce nu se suprapun peste conceptele de boala si sanatate.

Cuvantul “normal” provine din latinescul “norma” adica ceea ce nu se afla nici la dreapta nici la stanga, ceea ce se afla chiar la mijloc.

In dictionarul de psihologie ”Vocabularul Psihologiei”- Henri Pieron, normalitatea este definita ca un ansamblu de caracteristici ale aceleiasi persoane, caracteristici care se situeaza in interiorul marjelor de variatie ale populatiei din care face parte.

In Dictionarul Explicativ al Limbii Romane este definit: care este asa cum trebuie sa fie, potrivit cu starea fireasca, obisnuit, firesc, natural, sanatos, care este conform cu o norma.

Random Hause Webster’s Dictionary defineste starea de normalitate ca: "starea conforma cu standardul sau cu tipul comun, uzual, natural", "sanatos", "liber de anomalii mentale", "liber de boala sau malformatii" sau ca stare conforma cu o norma egala cu "media caracteristicilor umane”.

Dictionarul de psihologie Larousse precizeaza ca normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un mediu socio-cultural la altul. In medicina exista tendinta de a se asimila omul normal individului perfect sanatos.

Prelipceanu D. arata ca, in sens general, nevoia de normalitate deriva din, si exprima, nevoia umana de ordine. Intr-un univers entropic omul si, cu prioritate, inteligenta umana realizeaza o functie negentropica, ordonatoare. Desigur aceasta ordonare nu poate fi facuta decat cu anumite limite, deoarece emitentul normelor este prin excelenta omul, fiinta esentialmente subiectiva. Se creeaza deci paradoxul prin care omul, entitate subiectiva , emite norme ( obiective) aplicabile propriei subiectivitati”.

Definirea conceptului a imbracat diverse forme de-a lungul vremii, conceptului de normal i se recunoaste, în general, o latura statica si una dinamica, una teoretica si una practica, si faptul ca se leaga de un anumit scop. Conceptul de normal se defineste in toate laturile vietii omului. Omul este privit normal atunci cand este liber de anomalii mintale sau fizice, atunci cand se inscrie intr-o medie si cand isi indeplinste scopul existential. In latura statica se cuprinde conceptualizarea starii de normalitate, care este aceeasi pretutindeni si în toate timpurile, iar in latura dinamica este cuprinsa totalitatea elementelor modale care determina specificitatea și complexitatea persoanei umane. Ceea ce este normalitate intr-un timp si spatiu anume devine anormal intr-un alt timp si spatiu, ceea ce este normal intr-o anumita cultura nu este normal in alta. Spre ex., in timp ce intr-o cultura este normal sa plangi si sa jelesti la o inmormantare, in alte culturi moartea este privita ca trecerea unei persoane catre alte meleaguri, fiind motiv de sarbatoare. Latura dinamica este data de scop, care nu este unul fix ci poate suferi interpretari.