Penitenciarul, instituție patogenă

Venirea in penitenciar tulbura echilibrul personalitatii printr-o tripla reducere : a spatiului de viata, a timpului personal (suspendarea viitorului relativizarea trecutului) si a comportamentului social (izolare,abandon).

Stresul prelungit in faza de ancheta , intrarea intr-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al conduitei, dependenta de personal, densitatea umana (supraaglomerarea) favorizeaza aparitia si cronicizarea unei patologii specifice.

Apatia,lipsa initiativei , pierderea interesului pentru lucruri ,oameni si avenimente, anestezia afectiva, incapacitatea de a mai face planuri , resemnarea fatalista, toate acestea contureaza nevroza penitenciara . Inexistenta niciunui spatiu personal , absenta unui refugiu , a sta zilnic 17 ore treaz intr-o ambianta monotona , epuizarea subiectelor de discutie conduc frecvent spre caderi afective , spre degradarea imaginii de sine si, desigr , spre adaptari patologice.

Din saracia rolului detinut nu mai poate emerge eul, a carui structura este atat de complexa .

Ajungem sa vorbim despre ecologia penitenciara , inteleasa ca studiu persoanei private de libertate in interiorul cadrului sau de viata: astfel , problema sanatatii detinutilor se afla intr-o relatie directa cu contextul lor social , inchisoarea.Cateva elemente specifice universului carceral explica dimensiunea sa patologica : sustinerea afectiva si morala din partea retelei sociale imediate este minima ; in cursul primelor experiente penitenciare se dobandeste o resemnare care devine un invariant al personalitatii detinutului ; pierderea controlului asuora mediuli genereaza frecvent stari depresive ; sentimentul eficacitatii personale care anulat prin lispa cronica , pentru marea majoritate a detinutilor , a posibilitatii de a-si exprima aptitudinile si de a avea succes .

Frecvent se constata o adaptare pasiva la conditiile vietii din inchisoare prin adoptarea unei atitudini filozofice sau evitarea concentrarii pe anumite probleme incomode. Chiar daca multi detinuti au avut inainte de a veni in penitenciar o personalitate robusta , in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea se instaleaza o sensibilitate progresiva la mediu , o intoleranta emotionala , agravata de lipsa posibilitatilor de a se sustrage realitatii prin imaginar.

Iata si cateva observatii de natura etiologica: la detinuti , instinctul teritorialitatii este inhibat, pentru ca nu-si pot marca teritoriul care l-a atribuit (patul,deseori , este impartit cu alt detinut) ;

Valorizarea spatiului de viata –fenomen atat de vizibil de oameni liberi – este devansata de amploarea frustrarilor inregistrate la nivelul tuturor celorlalte nevoi; agresivitatea are alte forme decat cele violente la care ne-am astepta, si anume : crearea dependentei , manipularea informatiilor , distribuirea pachetelor cu alimente , impiedicarea unora sa participe la activitati recreative , insusirea hainelor pe nale aflate in cea mai buna stare.

Inhibarea agresivitatii este determinata in mare masura de gardieni , care subliniaza permanent ierarhia formala existenta in inchisoare si impun ferm respectarea ei.

Prezentand in continuare cateva conduite disfuctionale individuale si colective frecvente in mediul penitenciar – suicidul, refuzul de hrana, revoltele -, se vor intelege mai bine constantele acestui univers uman.

MEDIUL PENITENCIAR SI PROBLEMATICA SINUCIDERII

Aproape fiecare detinut traieste traumatic perioada de detentie mai ales in ce priveste imaginea de sine, care il poate face pe detinut sa caute un remediu definitiv al nefericirii sale.

Reactia catastrofica a individului exprima neputinta de a se adapta la situatia data . Ultimul esec al existentei se transforma in esecul vietii, fapt ce poate constitui un moment de ruptura, o criza de sens, gestul suicidal nefiind o obtiune, ci mai de graba negarea totala a posibilitatii de a alege. Oricum, solutia nu este rationala deoarece nu exista practice situatie fara iesire, limitele omului sanatos psihic fiind infinite.

Pentru a intelege corect specificul actelor suicidare in penitenciar si mai ales ce trebuie facut pentru prevenirea lor sau ajutorarea celor care au fost salvati , continuam cu prezentarea unor aspecte generale privind psihologia suicidului.

Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezinta ca o realitate complexa a carei fenomenologie poate lua forme diverse :

a) Conduite suicidare , avand ca variante suicidul propriu-zis, tentative suicidara, sindromul presuicidar si ideile suicidare;

b) Echivalente suicidare: autoraniri, anomalii ale conduitei – simularea unor boli, refuzul ingrijirilor medicale, unele renuntari la viata sociala, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii, alcoholism, imprudente semiintentionate- sau diverse accidente de “suparare” , dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.

Intre cauzele directe cele mai frecvente sunt abandonul , doliul, separarea, esecul sentimental, schimbarile in viata sociala, deci in general situatiile in care individual pierde valori de inalta semnificatie pentru el.

Pentru problematica noastra, trei forme reprezinta cel mai mult interes:

a) –suicidul emotiv, care rezulta dintr-o mare anxietate fiind pentru subiect un mod de a-si rezolva o emotie puternica (teama,manie,tristete);

b) –suicidul pasional, care este mai curand o conduita de disperare semnificand autodevalorizarea individului care incearca astfel sa se elibereze de o durere morala insuportabila ( diferenta de suicidul emotiv, este data de faptul ca emotia a fost prelungita si intelectualizata angajand intreaga personalitate a subiectului );

c) –echivalentele suicidale sunt frecvente in mediul penitenciar datorita beneficiilor secundare aduse de ingrijirile medicale.

In general aceste conduite sunt considerate ca un “santaj” , fara a se da o semnificatie deosebita faptului ca individul isi foloseste moartea ca moneda de schimb, trecandu-se destul de usor peste toate conduitele de revendicarea detinutilor. Trebuie facuta o distinctie intre “santajul cu sinucudere” si “sinuciderea santaj” :

in primul caz, individul sconteaza ca va obtine beneficiul iniante de a trece la act; in cel de-al doilea caz, dupa ce va muri. Ceea ce trebuie estimat in fiecare caz in parte , este intensitatea dorintei de a muri, si nu autenticitatea gestului (procedeul) propriu-zis.

Mai departe se prezinta un caz petrecut intr-un penitenciar , investigat dupa revenirea acestuia de la spital si care va demonstra o data in plus posibilitatea de prevenire a acestui gen de conduita.

M.S. – 31 ani, casatorit, 4 copii, 8 clase, prelucratot mase plastice si cauciuc, nerecidivist, aflat in penitenciar pentru trecerea frauduloasa a frontierei de stat.