Personalitatea și Comportamentul

Personalitate şi comportament: ipoteze de lucru

Fiecare om are trei caractere: cel pe care îl are, cel pe care îl arată şi cel pe care crede că îl are.

La Bruyère

O bună parte din viaţa fiecărui individ se derulează în cadrul unei anumite colectivităţi: familie, şcoală, întreprindere, instituţii unde desfăşoară o anumită activitate. Aici el investeşte nu numai timpul, competenţele şi priceperile sale, dimensiunea sa culturală şi profesională, ci şi persoana sa ”privată“, adică speranţele, atitudinile şi motivaţiile sale, temerile şi angoasele ce-l însoţesc. Totodată, conflictele şi dorinţele sale conştiente şi inconştiente sunt alimentate în mod permanent de colectivităţile (familiale, educative, economice) din care face parte.

Noţiunea de <personalitate” provine din latinescul ”persona”, ce desemna în teatrul antic roman masca actorului, faţa pe care o prezenta publicului. Acest înţeles este la originea primei definiţii a personalităţii şi desemnează atât aspectul exterior al unui individ cât şi modul în care el este perceput de către alţii. În spatele acestui simbol reprezentat de către mască se concentrează întreaga complexitate a problematicii personalităţii: ea este concomitent ceea ce arată şi ceea ce ascunde publicului.

Ideea amintită mai sus, stă la baza a ceea ce sociologia şi psihologia contemporană numesc rol şi statut. Oamenii creează şi proiectează imagini ale propriei persoane asupra celorlalţi; aceste imagini poartă numele de roluri. Rolul poate suferi transformări în funcţie de circumstanţe şi de mediul în care individul există; de exemplu, comportamentul unui individ în biserică diferă de comportamentul aceluiaşi individ în discotecă sau în restaurant şi, de asemenea, comportamentul faţă de prieteni diferă de comportamentul în familie.

Acest <comportament teatral” (Jim Blythe) este absolut natural şi neconştientizat. De regulă, oamenii nu-şi schimbă în mod conştient, în contact cu cei din jur, accentul, atitudinea sau declaraţiile. Oricum, marea majoritate joacă anumite roluri pentru cei din jur şi în acest fel obţin un anumit statut în cadrul grupului. În multe cazuri, statutul înseamnă a fi acceptat de grup (ceea ce satisface nevoia de apartenenţă) însă, în general, lumea preferă să fie bine primită şi respectată în cadrul grupului (ceea ce ar satisface nevoile de stimă).

Psihologul englez Erwin Goffman este autorul interesantei analogii: ”viaţa – ca – teatru”, imperfectă ca orice analogie, dar extrem de sugestivă pentru înţelegerea personalităţii şi a comportamentului uman. Goffman arată că viaţa de zi cu zi seamănă foarte mult cu teatrul: lumea utilizează scenarii, recuzită, machiaje, costume şi atitudini pentru transmiterea imaginilor de sine către ”public”. Există chiar şi ”culise” – avem prieteni, iubite sau soţii cărora le este permis să intre în ”cabine” şi să ne vadă aşa cum suntem în realitate – fără recuzită şi fără machiaj.

Este foarte important să înţelegem – spune Goffman – că interpretarea unui rol nu are nimic de-a face cu falsitatea sau perversitatea. Cu toţii interpretăm diferite roluri, în funcţie de circumstanţe şi de mediul social; ne înfăţişăm aşa cum suntem numai celor ce au acces în culise deşi chiar aici interpretăm un anumit rol, pentru a ne crea o anumită imagine şi pentru a ne defini un mod propriu de a gândi. Cu toate exagerările ei, trebuie să admitem că ”interpretarea rolurilor” descrisă de Goffman este de fapt una din dimensiunile vieţii de zi cu zi şi nu o invenţie actoricească.

Subliniem faptul că în limbajul cotidian, termenul de personalitate pune în evidenţă două accepţiuni mai mult sau mai puţin confundabile. Prima accepţiune este valorizantă: atunci când spunem despre cineva că <are personalitate” înţelegem prin aceasta ”ceva în plus” (Nicole Aubert), care iese din comun şi se manifestă în relaţiile interpersonale. A doua accepţiune este mai degrabă descriptivă şi corespunde definiţiilor ce se dau conceptului de personaliate. În cartea sa intitulată Geneza persoanei, Perron – de pildă – arată că personalitatea cuprinde ansamblul acelor caracteristici ale unei persoane care îi definesc individualitatea, deosebind-o de celelalte existenţe umane. Această definiţie presupune, potrivit opiniei sale, trei idei centrale:

1. Ideea de globalitate: personalitatea unui individ este constituită de ansamblul caracteristicilor ce permit descrierea acestuia şi identificarea lui printre alţi indivizi. Această descripţie merge de la caracteristici somatice (culoarea ochilor, a părului, semne particulare) până la modul de gândire şi comportament. Personalitatea unui individ este ansamblul acestor caracteristici şi nu doar unul din aceste elemente.

2. Ideea de coerenţă: toate aceste caracteristici constituie un ansamblu organizat în care diferitele elemente se completează reciproc. Acest postulat a stat la baza tipologiilor temperamentale şi caracterologice începând cu Hipocrate până la morfo-psihologiile actuale, care afirmă existenţa unei legături între caracteristicile fizice ale feţei şi corpului şi cele mentale şi de comportament.

3. Ideea de permanenţă în timp: coerenţa persoanei conduce la o organizare a personalităţii, a cărei acţiune este permanentă. Este vorba de anumiţi invarianţi care depăşesc evenimentele şi schimbările tranzitorii şi care conferă o anumită identitate ce se manifestă în relaţiile interpersonale.

Aceste trei caracteristici (globalitate, coerenţă, permanenţă) permit înţelegerea personalităţii ca o structură în sensul definit de Piaget: ”un sistem de transformări cu legi proprii, ce se menţine şi se îmbogăţeşte prin însuşi jocul acestora”. Această definiţie se poate aplica studiului personalităţii şi permite înţelegerea funcţionării prin autoreglare, ca şi transformările ce au loc pe tot parcursul vieţii.

În decursul timpului au fost făcute diferite tentative de clasificare a tipurilor de personalitate. Pe baza observaţiilor cotidiene, medicul Hipocrate, în antichitatea greacă, a făcut următoarea clasificare bazată pe tipul de temperament:

1. Coleric:

a) energic, nereţinut, tendinţe spre impulsivitate, nestăpânire de sine, uneori agresivitate;

b) procese afective intense, explozii emoţionale, fire deschisă;

c) activism impetuos în alternanţă cu delăsarea;

d) plăcerea de a opune rezistenţă, tendinţă de dominare în grup;

e) nu este deosebit de abil în activităţile ce solicită răbdare.