Personalitatea umană

PERSONALITATEA UMANA

Definirea conceptului de personalitate

Analiza functionala a diferitelor elemente luate separat da rezultate pozitive numai atunci când le consideram ca verigi aflate în strânsa legatura ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, elementele ar fi procesele, functiile si însusirile psihice; întregul - Personalitatea. Problema personalitatii ocupa azi un loc central atât în cercetarile teoretice cât si aplicative. Cu toate acestea, în afara de inteligenta , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex si nedeterminat ca cel de personalitate. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astazi McClelland gaseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciaza ca la ora actuala pot fi delimitate cu usurinta cel putin 10  12 scoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numara: teoria psihanalitica (S. Freud, A. Adler, K. Jung, s.a.); teoria factoriala (G. Allport); teoria personalista (C. Rogers); teoria organismica; teoria socio-culturala s.a.

Fiecare dintre aceste teorii urmareste sa gaseasca un cadru specific de referinta si un început unic care sa deduca întreaga constructie. Unii autori încearca sa exprime în definitie caracterul complex al structurii personalitatii, accentuând asupra ordinii si regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-culturale. Astfel Sheldon defineste personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianta. R.B.Cattell considera personalitatea o constructie factoriala dinamica, exprimata în modalitatea raspunsurilor la situatii. G. Allport deriva sensul notiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice si individuale.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare si a procedeelor de analiza, majoritatea autorilor contemporani releva, în calitate de radical comun al definirii personalitatii, atributul unitatii, integralitatii, structuralitatii. Chestiunea care continua sa fie controversata este aceea a raportului dintre ponderea determinarilor interne (ereditare) si cea a conditionarilor externe în structurarea întregului personalitatii, dintre stabil si dinamic.

Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanta stiintifica si nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetarii, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevazute initial de ipoteza de lucru si care nici nu se subsumeaza ei.

O definitie clasica a personalitatii, prin gen proxim, probabil ca nici nu este posibila. Cel putin la ora actuala nu putem avea pretentie la asa ceva; vom continua multa vreme sa operam cu definitii relative, partiale, care delimiteaza diferite directii concrete de investigatie, diferite laturi ale personalitatii.

Întâlnim frecvent întrebari ca acestea: Cât de multe date trebuie sa avem despre cineva pentru a-i cunoaste personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie sa ne bazam pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduita ale omului la explicarea cauzalitatii lor. La nici una dintre ele raspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.

Spre deosebire de fizica, astronomie sau chimie, în psihologia personalitatii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodata rectilinie si corespondenta niciodata perfecta. La nivelul personalitatii conditionarile si relatiile se desfasoara sub semnul posibilului, al probabilului, si nu sub cel al unei cauzalitati liniare.

Adoptând ideea ca personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sa admitem o serie de conventii de ordin operational-logic si anume:

- delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;

- organizarea ierarhica, plurinivelara;

- realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si efectuarea unor sarcini specifice de reglare;

- caracterul emergent si independenta relativa fata de elementele componente;

- îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorica;

- analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor functionale complementare, si nu prin reductie la elementele substantiale, energetice sau informationale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonata, cu functie integrativ-adaptativa a omului, care presupune existenta celorlalte dimensiuni  biologica si fiziologica - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectiva a continutului acestora.

În cadrul omului real putem delimita relativ doua blocuri functionale de baza: individul si personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificiala si inutila, mai ales ca, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele doua notiuni se raporteaza la entitati calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.

Prin individ se întelege acea totalitate a elementelor si însusirilor, ereditare sau dobândite, care se integreaza într-un sistem pe baza mecanismului adaptarii la mediu. Individul se asociaza cu unicitatea. Notiunea de individ este în aceeasi masura aplicabila tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârsta si nivel de dezvoltare.

Mecanismul fundamental care asigura formarea structurii personalitatii este integrarea ierarhica. Din procesul general al integrarii sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legaturi:

- legaturi primare, înnascute, determinate de relatiile din interiorul organismului;

- pe baza acestora se sintetizeaza legaturi secundare dupa principiul conditionarii;

- definitorii pentru sistemul personalitatii sunt legaturile de ordinul III (tertiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formeaza pe baza sensului, a desemnarii categoriale a situatiilor, prin raportarea lor concomitenta la starile proprii de motivatie si la un ansamblu de norme si etaloane valorice elaborate social.

Legatura tertiara devine posibila atunci când copilul începe sa faca deosebirea între lucrul asa cum exista el în mod obiectiv si lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinte, trecerea de la orientarea egocentrica la orientarea autocritica.

 Prima nastere a personalitatii  se leaga de momentul cristalizarii constiintei de sine, care presupune si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplica altuia. Întreaga evolutie a personalitatii se desfasoara pe fondul interactiunii contradictorii dintre constiinta obiectiva si autoconstiinta. Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanenta de semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfasoara dupa cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

În structura si dinamica personalitatii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificatia lor valorica, ce se cristalizeaza în cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor sociale; nu perceptia sau gândirea în sine, ci constiinta valorii lor în realizare eului prin compararea cu altii.

Problema ereditatii

Dinamica personalitatii, asa cum a reiesit de mai sus, este propulsata de tendinte si, în functie de diversitatea de combinatii ale acestora, se dirijeaza spre un obiectiv sau spre altul, creste sau scade în tensiune, se exteriorizeaza printr-o cromatica sau alta. Tendintele nu se manifesta în afara unor cauzalitati si a unor factori obiectivi iar, în consecinta, combinatiile dintre ele nu pot lua orice forma. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determina activitatea persoanei, se demonstreaza ca personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabila. În felul acesta mediul intern ai individului, de care depind în mare combinatiile dintre tendinte, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumita motivatie, al unor relatii cauzale, ca interioritate a unei organizari, a unei formatii.