Personalitatea umană

Personalitatea umana

În zilele noastre se vorbeste tot mai mult despre personalitatea unui om si impactul acesteia asupra societãtii, acest lucru îndemnându-mã sã scriu lucrarea pe aceastã temã.

„ Personalitatea umanã ” este un subiect vast, cãruia i s-au dat numeroase interpretãri si definitii. Cu toate acestea, subiectul rãmâne încã foarte putin cunoscut.

În continuare voi trata conceptul de personalitate, formarea acestuia si integrarea personalitãtii în mediul social în care trãim.

Definirea conceptului de personalitate

Analiza functionalã a diferitelor elemente luate separat dã rezultate pozitive numai atunci când le considerãm ca verigi aflate în strânsã legãturã ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, functiile si însusirile psihice; întregul - Personalitatea. Problema personalitãtii ocupã azi un loc central atât în cercetãrile teoretice cât si aplicative. Cu toate acestea, în afarã de „inteligentã” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex si nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definitii, iar astãzi McClelland gãseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciazã cã la ora actualã pot fi delimitate cu usurintã cel putin 10 – 12 scoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numãrã: teoria psihanaliticã (S. Freud, A. Adler, K. Jung, s.a.); teoria factorialã (G. Allport); teoria personalistã (C. Rogers); teoria organismicã; teoria socio-culturalã s.a.

Fiecare dintre aceste teorii urmãreste sã gãseascã un cadru specific de referintã si un început unic care sã deducã întreaga constructie. Unii autori încearcã sã exprime în definitie caracterul complex al structurii personalitãtii, accentuând asupra ordinii si regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-culturale. Astfel Sheldon defineste personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambiantã. R.B.Cattell considerã personalitatea o constructie factorialã dinamicã, exprimatã în modalitatea rãspunsurilor la situatii. G. Allport derivã sensul notiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice si individuale.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare si a procedeelor de analizã, majoritatea autorilor contemporani relevã, în calitate de radical comun al definirii personalitãtii, atributul unitãtii, integralitãtii, structuralitãtii. Chestiunea care continuã sã fie controversatã este aceea a raportului dintre ponderea determinãrilor interne (ereditare) si cea a conditionãrilor externe în structurarea întregului personalitãtii, dintre stabil si dinamic.

Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importantã stiintificã si nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetãrii, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevãzute initial de ipoteza de lucru si care nici nu se subsumeazã ei.

O definitie clasicã a personalitãtii, prin gen proxim, probabil cã nici nu este posibilã. Cel putin la ora actualã nu putem avea pretentie la asa ceva; vom continua multã vreme sã operãm cu definitii relative, partiale, care delimiteazã diferite directii concrete de investigatie, diferite laturi ale personalitãtii.

Întâlnim frecvent întrebãri ca acestea: Cât de multe date trebuie sã avem despre cineva pentru a-i cunoaste personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie sã ne bazãm pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduitã ale omului la explicarea cauzalitãtii lor. La nici una dintre ele rãspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.

Spre deosebire de fizicã, astronomie sau chimie, în psihologia personalitãtii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodatã rectilinie si corespondenta niciodatã perfectã. La nivelul personalitãtii conditionãrile si relatiile se desfãsoarã sub semnul posibilului, al probabilului, si nu sub cel al unei cauzalitãti liniare.

Adoptând ideea cã personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sã admitem o serie de conventii de ordin operational-logic si anume:

- delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;

- organizarea ierarhicã, plurinivelarã;

- realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si efectuarea unor sarcini specifice de reglare;

- caracterul emergent si independenta relativã fatã de elementele componente;

- îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istoricã;

- analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor functionale complementare, si nu prin reductie la elementele substantiale, energetice sau informationale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonatã, cu functie integrativ-adaptativã a omului, care presupune existenta celorlalte dimensiuni – biologicã si fiziologicã - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivã a continutului acestora.

În cadrul omului real putem delimita relativ douã blocuri functionale de bazã: individul si personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificialã si inutilã, mai ales cã, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele douã notiuni se raporteazã la entitãti calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.

Prin „individ” se întelege acea totalitate a elementelor si însusirilor, ereditare sau dobândite, care se integreazã într-un sistem pe baza mecanismului adaptãrii la mediu. Individul se asociazã cu unicitatea. Notiunea de individ este în aceeasi mãsurã aplicabilã tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstã si nivel de dezvoltare.

Mecanismul fundamental care asigurã formarea structurii personalitãtii este integrarea ierarhicã. Din procesul general al integrãrii sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legãturi: