Perspective Psihologice privind Predarea-Invatarea-Evaluarea

I. Relaţia predare-învăţare-evaluare

Profesia didactică presupune anumite abilităţi şi competenţe privind aspectele psihologice specifice formării elevilor implicate în procesualitatea complexă a activităţilor de învăţare-predare-evaluare.

In acest sens este evidentă necesitatea unei abordări sintetice a perspectivelor psihologice privind predarea-învăţarea-evaluarea care să surprindă interdependenţa, caracterul unitar, indisolubil al acţiunilor de formare având ca instanţă majoră producerea schimbării prin angajarea elevului în trăirea unor experienţe de învăţare noi.

Între predare şi învăţare există o legătură indisolubilă, astfel încât pe structurile de tip psihologic specifice învăţării se pot dezvolta cel mai bine comportamente de predare eficiente (Bruce Joyce, Marsha Weil, Models of Teaching, Prentice Hall Inc., New York, 1994).

Din această perspectivă se propune depăşirea unor limite impuse de abordările preponderent unilaterale de factură psihologică axate pe mecanismele şi procesele învăţării, specifice teoriei instruirii care accentuau funcţiile de predare (axate pe studierea metodelor de predare) în detrimentul funcţiilor de învăţare sau a teoriei evaluării.

Modelul interactiv propus de I. Cerghit (1992) şi I. Neacşu (2000) accentuează corelaţia şi interdependenţa reciprocă predare-învăţare-evaluare

Romiţă B. Iancu, Instruirea şcolară, (2002, pag. 75) propune următoarea schematizare:

predare predare

învăţare învăţare

evaluare evaluare

Prin analiza acestui model explicităm faptul că o bună cunoaştere a procesului învăţării este eficientă atât pentru profesor în luarea deciziilor de stimulare şi dirijare a activităţii interne şi externe a elevului cât şi în cazul elevilor/studenţilor pentru dezvoltarea personală; automonitorizarea progresului. Controlul efortului investit în învăţare presupune cu necesitate un proces evolutiv iar adoptarea unor decizii nu este posibilă decât printr-un proces evaluativ.

Aşa cum afirmă I. Neacşu, interesul pentru studiul sistematic al relaţiilor dintre predare, învăţare şi celelalte componente ale procesului instructiv-educativ, dar în special al relaţiilor dintre teoriile instruirii şi cele ale învăţării este în continuă creştere. (Prelegeri pedagogice, 2001)

Înţelegerea acestor interrelaţii este semnificativă în formarea pentru profesia didactică deoarece calitatea instruirii depinde de reprezentarea pe care o avem asupra învăţării şi de „teoria” didactică de la care pornim sau la care ne raportăm.

II. Teorii ale învăţării – valenţe şi aplicaţii psihopedagogice

Din perspectiva psihologiei şcolare teoriile învăţării trebuie să-şi găsească corespondent şi suport pragmatic într-o teorie şi/sau un model al predării astfel încât validitatea şi forţa lor valorică şi acţională să crească.

Teoriile privind învăţarea prezintă perspective coerente asupra modului în care se produce învăţarea.

1. Behaviorismul

Primele cercetări pe tema învăţării au fost realizate din perspectivă behavioristă şi au avut următoarele premise:

• Comportamentul este mai bine înţeles în termeni de cauze externe decât de cauze interne

• Asociaţiile simple constituie elemente constitutive ale învăţării

• Legile învăţării sunt aceleaşi pentru toate speciile şi situaţiile

Învăţarea presupune structurarea riguroasă a cunoştinţelor prin organizarea secvenţială a activităţilor de învăţare, prin programarea şi prin consolidarea lor pe baza întăririlor sistematice.