Extras din referat

Despre Sigmund Freud stim deja ca a fost medic neuropsihiatru austriac de etnie evreiască, si fondator al școlii psihologice de psihanaliză. Interesul lui in aceasta directie a pornit cand era pe bancile facultatii si a inceput sa studieze sistemul nervos central in laboratorul de fiziologie. Pe atunci se afla in al 3 lea an de studiu. A fost atat de absorbit de acest domeniu incat a neglijat celelelate stiinte si a terminat facultatea cu 3 ani mai tarziu.

Dupa terminarea facultatii a cautat sa continue cercetarile si aprofundarea cunostintelor in domeniul sistemului nervos. Astfel ajunge sa obtina o bursa de 19 saptamani la Paris, la clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de Jean Martin Charcot. Charcot trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub conducerea lui, Freud începe să studieze isteria, ceea ce l-a determinat sa I se trezeasca interesul pentru psihopatologie.

Ulterior isi deschide un cabinet privat de psihiatrie unde aplica metodele controversate ale lui Charcot, si astfel este nevoit si provocat sa dezvolte mai mult studiile legate de isterie, si ulterior sa mearga mai departe de atat, punand treptat bazele psihanalizei, prin cercetarile sale, si publicarea numeroaselor lucrari care stau la baza dezvoltarii psihanalizei.

Articolul “ Doliu si melancolie” a fost scris in 1915 si publicat ulterior in 1917.

Freud incepe lucrarea prezentand scopul principal al acesteia, si anume acela de a clarifica “esenta melancoliei” de a obtine noi perspective si explicatii ale acestei stari, insa nu ca atare ci prin comparatie cu procesul de doliu. Melancolia era considerata a fi neclara, ambigua, nici in psihiatrie nu era explicata in mod clar, si asta pt ca apare in diverse forme clinice, despre care spune el “nu pot fi aduse usor la o unitate”, nu au numitori comuni, sau aceleasi caracteristici definitorii. Unele afectiuni sunt somatice, altele psihogene.

Materialul folosit pt crearea acestui articol, este limitat la un numar mic de cazuri care au o natura psihogena, astfel Freud stabileste ca nu are pretentia ca acest studiu si aceste explicatii sa fie general aplicabile tuturor cazurile de depresie/melancolie, asigurand veridicitatea informatiilor doar pentru o grupa mica de cazuri clinice, materialul fiind mai degraba empiric.

Freud considera ca atat doliul cat si melancolia au caracteristici comune; cand privim cele 2 stari in ansamblu, asemanarile dintre ele, sunt vizibile, la nivel de suprafata. Distinctiile apar cand privim caracteristicile profunde, de la cauzele aparitiilor lor, dar si la mecanismul de desfasurare al acestor 2 stari.

Chiar si situatiile in care acestea apar in decursul vietii coincid.

Doliul este reactia la pierderea unei persoane, sau a unei abstractii (ideal, patrie, samd). Este un proces firesc care nu trebuie intrerupt sau tulburat, pana cand nu isi urmeaza cursul firesc.

Doliul profund, pierderea unei persoane importante, aduce cu sine o stare foarte dureroasa, pierderea interesului pentru lumea exterioara, daca lumea exterioara nu aminteste de persoana pierduta, se pierde capacitatea de a alege un alt obiect al iubirii, pt ca asta ar insemna sa il inlocuiasca pe cel pierdut; apare un dezinteres fata de orice realizarea care nu are legatura cu persoana iubita care a murit.

Aceasta inhibare si limitare a Eului, este o caracteristica exclusiv a doliului, si nu mai raman resurse pentru alte activitati si interese. Doliul nu este patologic atata timp cat putem sa il explicam cu usurinta.

Travaliul doliului incepe cu testarea realitatii, care demonstreaza ca obiectul iubit nu mai exista, se impune ca tot libidoul sa fie retras din legaturile cu acest obiect. Normalitatea doliului, ne spune Freud, presupune ca respectul fata de realitate mentine sanatatea procesului.

Sarcina pe care o impune realitatea nu poate fi indeplinita imediat, aceasta impune un mare consum de resurse de tipul energie si timp, totodata si de investitie, iar existenta obiectului pierdut este intre timp continuata, psihic. Pentru ca fiecare amintire si asteptare in care libidoul a fost legat de obiect este stopata, suprainvestita, pana cand are loc o detasare a libidoului.

Anormalul acestui travaliu, si al acestui proces, are loc atunci cand apare o rezistenta in testarea realitatii, individul nu paraseste cu placere o pozitie a libidoului, care poate fi atat de intensa, incat apare o intoarcere de la realitate, si o mentinere a obiectului printr-o psihoza halucinatorie a dorintei.

Doliul in manifestarea lui normala, sanatoasa, este un proces indelung in etape care reduce treptat durerea, timp in care libidoul este retras putin cate putin, astfel incat la sfarsitul acestui travaliu de doliu, Eu-l devine din nou liber si neinhibat

Melancolia este caracterizata de catre Freud, tot ca o indispozitie foarte dureroasa, o anulare a interesului fata de lumea exterioara, pierderea capacitatii de a iubi, inhibarea oricaror performante, deprecierea increderii in sine, manifestata prin reprosuri si acuze aduse siesi, si care ajunge chiar la o asteptare deliranta a pedepsei.

Melancolia este de asemenea o reactie la un obiect pierdut, dar nu mort, ci mai degraba o pierdere de natura ideala. Uneori nici pacientul nu poate sesiza ce anume a pierdut, in mod constient. Si daca realizeaza pierderea care a provocat melancolia, stiind pe cine a pierdut, nu stie insa ce s-a pierdut o data cu pierderea obiectului investit libidinal.

Freud rezuma intr-un fel melancolia ca fiind o pierdere a obiectului, sustrasa constiintei, insa in cazul doliului pierderea nu este inconstienta, stim exact cine sau care este obiectul pierdut.

In procesul doliului inhibitia si absenta interesului pt orice nu are legatura cu obiectul iubit si pierdut, sunt explicate prin acest travaliul care absoarbe Eul. In cazul melancoliei, pierderea necunoscuta produce un travaliu asemanator, care devine responsabil pt ceea ce Freud numeste inhibitie melancolica. In aceasta situatie nu vedem ce absoarbe bolnavul complet. Insa melancolicul dupa cum spuneam mai sus adauga o caracteristica diferita de cea a indoliatului si anume deprecierea exacerbata a sentimentiul de sine.