Principiile Fundamentale ale Psihologiei

În cadrul oricarei stiinte se desprind si se formuleaza o serie de principii metodologice generale care ghideaza desfasurarea actului concret de cercetare si cunoastere si stabilesc coordonatele de analiza si interpretare a naturii si specificului fenomenelor studiate.

Si în cadrul psihologiei stiintifice a existat o asemenea preocupare, care s-a finalizat prin formularea urmatoarelor principii esentiale:

1. Principiul determinismului;

2. Principiul reflexului;

3. Principiul reflectarii si modularii informationale;

4. Principiul unitatii constiinta-activitate, plan subiectiv intern-plan obiectiv extern;

5. Principiul genetic si al istorismului;

6. Principiul sistemicitatii.

7.Principiul genetic si al istorismului

1. Principiul determinismului

îl gasim în toate stiintele particulare. El postuleaza necesitatea ca analiza si interpretarea fenomenelor sa se realizeze permanent prin raportare la cauzele externe care le-au provocat. Potrivit acestui principiu, nu exista nici un fenomen real care sa nu se încadreze între anumite coordonate spatio-temporale concrete si care sa nu aiba la baza o cauza sau un factor determinativ. Cauzele, la rîndul lor, au un caracter obiectiv si sunt cognoscibile, adica pot fi dezvaluite si cunoscute.

Principiul determinismului se opune principiului imanentismului (sau indeterminis-mului), care considera ca fenomenele exista prin ele însele si au un caracter predeterminat, preexistent, ca producerea lor nu se datoreste unor cauze obiective reale, ci actiunii unui principiu generic supranatural. De aceea, acest principiu al indeterminismului recomanda în analiza fenomenelor situarea în interiorul lor fara nici un fel de relationare cu alte fenomene si cu alte obiecte din afara.

Cunoasterea stiintifica s-a constituit în disputa si lupta permanenta cu cunoasterea non-stiintifica de factura mistico-religioasa, sustinînd necesitatea raportarii fenomenelor studiate la o cauzalitate reala si obiectiva. Initial, principiul determinismului se baza pe admiterea si recunoasterea doar a asa-numitei legaturi cauzale univoce, în cadrul carora relatia de dependenta între efect (E) si conditie sau cauza (C) este una necesara si absoluta, astfel ca, atunci cînd este data conditia C, efectul E se produce în mod necesar si invariabil.

Totodata, în forma lui initiala, principiul determinismului considera relatia de determinare ca avînd un singur sens de derulare, de la C la E (C®E). Acest gen de determinism a luat denumirea de liniar sau deschis. Printr-un astfel de determinism, care a fost elaborat în cadrul mecanicii si fizicii clasice, se încerca explicarea producerii si dinamicii tuturor categoriilor de fenomene, atît fizice, mecanice, cît si biologice, psihologice si sociale.

În psihologie, aceasta forma a determinismului liniar a fost introdusa si sustinuta de catre scoala behaviorista prin cunoscuta schema de analiza stimul-reactie (S®R). Dupa aparitia metodei cibernetice, care se întemeia pe studiul procesului de reglare (sau de comanda si control), în conceperea determinismului si a relatiei de determinare s-a produs o modificare calitativa determinata de luarea în considerare si a legaturii inverse, C¬E, de la efect la cauza.

Relatia devine în acest caz, din liniara, circulara, iar determinismul ne apare ca o interactiune dinamica între C si E, interactiune în cadrul careia nu doar cauzele genereaza anumite efecte, ci si efectele, la rîndul lor, produc modificari la nivelul cauzei. Delimitarea între cauza si efect capata astfel caracter relativ, cei doi termeni schimbîndu-si mereu rolurile si pozitiile de-a lungul momentelor temporale si în contexte situationale diferite, astfel ca nu exista ceva care sa se situeze exclusiv pe pozitie de cauza sau de efect. Ceea ce aici si acum se afla pe pozitie de cauza, acolo si atunci se poate situa pe pozitie de efect.

O a doua modificare calitativa în conceperea relatiei de determinare a constat în admiterea existentei, în afara de dependentele necesare si neconditionate între E si C, si a existentei unor dependente mai slabe, în care, fiind data o conditie C, efectul E nu se produce în mod necesar, ci numai cu o anumita probabilitate. Astfel se delimiteaza doua forme principale de determinism, care trebuie considerate la fel de reale, obiective si importante pentru cunoasterea stiintifica: forma determinismului cauzal (dinamic) si forma determinismului statistic (probabilist).

Determinismul dinamic reflecta legatura si dependenta de ordin cauzal necesar între fenomene. Acest gen de determinism caracterizeaza în mare masura producerea fenomenelor în mecanica si fizica. Aici se opereaza cu relatii de cauzalitate directa si necesara. Pe baza acestei cauzalitati si a acestui determinism se formuleaza categoria legilor dinamice cu care opereaza mecanica si fizica clasica. Specificul legilor dinamice consta în aceea ca ele se pot verifica pe cazuri individuale, singulare. Pentru a demonstra o astfel de lege nu e nevoie sa recurgi la testarea unui numar mare de obiecte si fenomene, ci este suficient sa te adresezi unui singur obiect sau fenomen.

Determinismul statistic exprima legaturi si dependente relative, de intensitate mai slaba, între anumite cauze si anumite efecte. Pe lînga conditiile controlabile si verificabile, în determinarea efectelor intervin si asa-numitii factori aleatori, imprevizibili si incontrolabili. Prezenta si actiunea lor face ca legatura principala între cauzele controlabile si efectele asteptate sa se modifice în sens pozitiv sau negativ. Modificarea în sens pozitiv înseamna ca actiunile conditiilor aleatorii pot sa amplifice actiunea conditiilor controlabile si sa favorizeze producerea efectului, sa-i sporeasca probabilitatea de aparitie. Modificarea în sens negativ înseamna ca actiunile conditiilor aleatorii diminueaza si frîneaza actiunea conditiilor controlabile si blocheaza producerea efectului asteptat. În cazul determinismului statistic, probabilitatea efectelor nu mai are efect categoric, precis, ca în cazul determinismului dinamic, ci are caracter relativ.

În domeniul fenomenelor psihocomportamentale ale omului, forma cea mai adecvata de determinism pe care trebuie întemeiat demersul de analiza si interpretare este determinismul statistic. Pe baza lui se întemeiaza categoria legilor statistice, care exprima relatiile de dependenta posibile între fenomene, dar nu si necesare.

Legea statistica are unele caracteristici:1) Poate fi pusa în evidenta si formulata doar pe baza studierii unui numar mare de cazuri individuale;2)Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizeaza pe cazuri luate izolat, ci pe multimi relativ mari de cazuri individuale.

De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor psihocomportamentale. Daca omul ar fi o simpla masina, comportamentul sau s-ar încadra în rigorile determinismului dinamic si ar deveni valabila schema behaviorista. Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizeaza pe cazuri luate izolat, ci pe multimi relativ mari de cazuri individuale.