Psihanalizele

Lucrarea de fata trateaza modalitatile de abordare ale psihanalizei in decursul timpului, atat de fondatorul acesteia, Sigmund Freud, cat si de cei care au continuat cercetarile pe aceasta linie si au adaugat interpretari si explicatii noi la descoperirile deja puse pe tapet, astfel creandu-se noi directii si orientari ale psihanalizei.

Freud este adevaratul inventator al psihanalizei. El a pornit de la medicina, ba chiar de la biologie, pentru a intelege mai bine nevrozele si de a incerca sa le vindece, pentru a aborda altfel „bolile de nervi” si a introduce o explicatie noua, superioara pentru bolile mintale. Psihanaliza sa de orientare centrifuga a inglobat curand dreptul, literatura, arta, istoria. Freus a facut din ea o stiinta totala despre om. Psihanaliza – terapie este dublata de o psihanaliza – metoda de explorare a umanului in intregul sau.(Adolfo Frenandez-Zoila,1996, p.5-6)

Marcand intaia ruptura in universul aparentelor, psihanaliza face o introducere in inconstient. Freud a stiut sa exploreze aceasta lume a virtualului pe care fiecare o banuia. El a lucrat la sistematizarea si codificarea modalitatilor de abordare si de interventie. In jurul doctrinei sale au putut evolua alte abordari ale inconstientului, pe urmele sale sau uneori complet altfel.

In ceea ce priveste pluralismul psihanalitic, avem domeniul adaugirilor facute freudismului. Adler si Jung introduceau importanta socialului, mitologicului, cosmicului. Stekel si Reich axau psihanaliza pe trup, pe sexualul total. O extensivitate crescanda a dominat dezvoltarea psihanalitica. Psihanaliza copilului a inspirat nenumarate pedagogii.

Numeroase sunt persoanele care au continuat – intr-un sens sau altul – cercetarile lui Sigmund Freud. Fie ca se numesc Sandor Ferenczi, Karl, Abraham, Otto Rank sau Wilhelm Reich, Anna Freud sau Donald Winnicott, acestia au participat activ la inmultirea semnificativa a dezvoltarilor explicative si interpretative, contribuind la o mai buna intelegere a complexitatii umane. Din prezentarea multitudinii de curente actuale, din care numai unele sunt prezentate aici, se vor desprinde intrebari care vor conduce la tendinte viitoare in psihanaliza.

1. Psihanaliza freudiana

„Sigmund Freud este cel care, fara a descoperi inconstientul, il propune ca obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de „aparat psihic”, elaboreaza o viziune dinamica asupra componentelor acestuia, pune la punct o tehnica de sondare a inconstientului, schimba insasi finalitatea psihologiei” (Mielu Zlate, 2000, p.86).

Inainte de a aborda analiza continutul freudian, este cazul sa dau o idee directoare asupra articularilor diferitelor faze ale dezvoltarii teoretice si practice ale psihanalizei.

„Prima faza (1882-1897) marcheaza separarea intre o psihiatrie neurologica impanata cu fiziologie si organicitate si o psihopatologie axata in uman, in care senzatiile si gandurile cele mai intime capata o forta certa.” (Adolfo Fernandez-Zoila, 1996, p.16). A doua faza debuteaza cu autoanaliza si cu redactarea lucrarii „Interpretarea viselor”, prelungindu-se pana in 1905, moment in care se contureaza teoria sexualitatii. Aparatul psihic este alcatuit din constient, subconstient si inconstient. In a treia perioada, care incepe din 1905, o data cu „Trei eseuri asupra sexualitatii”, sexul si libidoul vor avea ocupa partea centrala. Conflictul dintre principiul placerii si principiul realitatii tind sa explice opririle, blocajele – cele care vor deveni intr-un limbaj mai tehnic frustrarea si refularea. Importanta acordata complexului Oedip evolueaza , ca si bazele teoretice ale curei psihanalitice, de altfel: „cercetarea se directioneaza catre evidentierea unui traumatism suferit, avand baza sexuala, marcat printr-o fixatie posibila, dublata de o regresie” (Adolfo Fernandez-Zoila, 1996, p.17). Dupa 1910, in cea de-a patra faza apare problema narcisismului – ansamblul pulsiunilor orientate catre sine. Fantasmele, constructiile fantasmatice ale imaginarului il fac pe Freud sa inteleaga ca multe dintre traumatisme au fost imaginate de subiecti si ca aceste fantasme au un efect perturbator echivalent sau chiar mai puternic decat constrangerile realului. In cea de-a cincea faza apare conceperea celor trei instante ale personalitatii, impartite in sine – eu – supraeu, precum si introducerea instinctului de moarte. Faza a sasea se va axa pe psihanaliza eului.

1.1. Travaliul visului, aparatul psihic

O expunere a freudismului necesita in primul rand un apel la teoria inconstientului. Inconstientul este adus in discutie odata cu aparitia cartii de capatai a lui Freud, „Interpretarea visului”: „Interpretarea visului este, in realitate calea privilegiata a cunoasterii inconstientului, baza cea mai sigura a cercetarilor noastre, si studiul visului este cel care va va convinge mai mult decat orice altceva de valoarea psihanalizei si va va obisnui cu practica psihanalitica” (S. Freud apud Adolfo Fernandez-Zoila,1996, p.38). continutul manifest al visului trimite intotdeauna la un continut mai profund, ascuns, inconstient; pe de alta parte, visul este produs pentru a satisface o dorinta necunoscuta. Transformarea gandurilor de vis in continut manifest constituie travaliul visului, care este descompus in patru mecanisme: condensare, deplasare, luarea in considerare a figurabilitatii, elaborare secundara. Aceasta descoperire majora va permite celui psihanalizat sa mearga mai departe in el insusi.

Condensarea reprezinta „un mecanism prin care o reprezentare inconstienta concentreaza elementele unei serii de alte reprezentari. Reperabila in general in toate formatiunile inconstientului( vise, lapsusuri, simptome), mecanismul de condensare a fost izolat mai intai de S. Freud in travaliul visului. Din punctul lui de vedere, condensarea vizeaza nu numai concentrarea ideilor disparate ale visului prin formarea unor noi unitati, dar si creearea de compromisuri si de termeni medii intre diferitele serii de reprezentari si ganduri. Prin travaliul ei creativ, condensarea pare, in comparatie cu alte mecanisme, mai adecvata pentru a permite emergenta dorintei inconstiente prin dejucarea cenzurii, chiar daca, pe de alta parte, ingreuneaza lectura continutului manifest al visului.” (Larousse, 2006, p.232)

Deplasarea este o „operatiune caracteristica proceselor primare prin care o cantitate de afecte se detaseaza de reprezentarea inconstienta la care este legata si se leaga de o alta, care nu are cu precedenta decat legaturi de asociere de intensitate redusa sau chiar contingente. Aceasta din urma reprezentare primeste atunci o intensitate de interes psihic, fara masura comuna cu aceea ce ar trebui in mod normal sa comporte, in timp ce prima, dezafectata, este, in consecinta, ca si refulata. Un asemenea proces este intalnit in toete procesele inconstientului.” (Larousse, 2006, p.325)

Luarea in considerare a figurabilitatii este o cerinta la care sunt supuse gandurile visului; ele sufera o selectie si o transformare care face posibila reprezentarea lor in imagini, mai ales vizuale.in vis totul functioneaza in imagini si prin imagini, deplasarile fiind orientate catre substitute imagistice.

Elaborarea secundara reprezinta o „remaniere a visului, destinata sa-l prezinte sub forma unui scenariu relativ coerent si comprehensibil” (Laplanche, Pontalis apud Adolfo Fernandez-Zoila, 1996, p.41).

Freud subliniaza capacitatea psihismului de a transforma energiile, pastrand anumite diferentieri in cadrul sistemelor si instantelor. Din transformarea energiei din stare libera in stare asociata se degala doua moduri de functionare: procesul primar si procesul secundar. „a) din punct de vedere topic: procesul primar caracterizeaza sistemul inconstient, procesul secundar caracterizeaza sistemul preconstient – constient; b) din punct de vedere economico – dinamic: in cazul procesului primar, energia psihica se scurge liber, trecand fara piedici de la o reprezentare la alta, conform mecanismului de deplasare si condensare: ea tinde sa reinvesteasca pe deplin reprezentarile legate de trairile de satisfactie constitutive ale dorintei(halucinatie primitiva). In cazul procesului secundar, energia este mai intai „legata” inainte de a se scurge de maniera controlata; reprezentarile sunt investite in mod stabil, permitand astfel experiente mentale care testeaza diferitele cai posibile de satisfacere. Opozitia dintre procesul primar si procesul secundar este corelativa opozitiei dintre principiul placerii si principiul realitatii. ”(Laplanche, Pontalis apud Adolfo Fernandez-Zoila, 1996, p.42)

Prin urmare, in inconstient energiile se pot deplasa liber, in timp ce ceea ce este deja constient sau aproape constient este impiedicat de prezenta reprezentarilor, fie ele verbalizate sau nu.

Pentru Freud, dorinta este singura forta capabila sa puna in miscare aparatul psihic. Tot in „Interpretarea visului” apare notiunea de „refulare”. Aceasta idee urmeaza a fi dezvoltata in lucrarile urmatoare, in acest punct refularii putandu-i-se recunoaste trei functii: actioneaza in calitate de aparare primara in fata suferintelor si socurilor, deturneaza tot ceea ce ar risca sa suscite neplacere; asigura dezaprobarea constienta a unei pulsiuni considerata inadmisibila in inconstient. Refularea implica o forta retrograda care creeaza o tensiune generatoare de angoasa si anxietate.

1.2. Teoria sexualitatii

Freud nu va inceta niciodata sa dezvolte perspectiva in care sexualitatea este originea tulburarilor isterice si nevrotice. Prin „libido”, el intelege trebuinta sexuala si manifestarile sale, fie ca sunt bine investite sau nu, „forta prin care se manifesta instinctul sexual” (S. Freud apud Adolfo Fernandez-Zoila, 1996, p.44).

Lucrarea „Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii”, aparuta in 1905, trateaza aberatiile sexuale, sexualitatea infantila , precum si transformarile la pubertate.