Psihodramă

1. Psihoterapie. Noţiuni introductive

Psihoterapia poate fi definită din cel puţin două perspective:

- ca o relaţie interpersonală între pacientul care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor şi terapeutul care posedă aptitudinile şi pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relaţie de îngrijire profund umană, de încredere, de respect reciproc, în care ambii participanţi sunt motivaţi pentru reducerea suferinţei pacientului prin interacţiuni conştiente, stabilite în urma unui acord terapeutic.

- ca formă de tratament psihologic, care presupune o acţiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat, asupra pacientului.

Obiectivul general al psihoterapiei este asistarea şi depăşirea impasului existenţial de toate tipurile, creat de confruntarea cu pierderile, relaţiile perturbate şi evenimentele traumatizante, accidentele şi situaţiile-limită , modificările de mediu cu impact catastrofal, confruntările şi discriminările sociale, economice, politice şi religioase etc.

2. Psihodrama

2.1. Fundamentarea teoretică

În contextul psiho-social al începutului de secol XX, în care psihoterapia era dominată de psihanaliză şi de figura lui Freud, Moreno a reprezentat o prezenţă charismatică şi inovatoare. Fascinat de valenţele cathartice şi terapeutice ale reprezentaţiei dramatice, el vedea în teatru

lumea care deblochează spontaneitatea, care permite exprimarea, intercunoaşterea şi comunicarea nu numai la nivel verbal, ci şi prin corporalitate. Acţiunea teatrală este totodată şi modalitatea ideală pentru a întrupa, a pune în act şi a lua contact cu fantasmele intrapsihice, care capătă pe scenă forme concrete.

Moreno şi-a început cariera prin a da viaţă unui teatru improvizat, numit “Teatrul Spontaneităţii”. Aici o trupă de actori puneau în scenă piese ad-hoc, pe teme sugerate de public sau după întâmplări scoase din ziare. Scenografia era stabilită şi aranjată pe loc, iar publicul era invitat să interacţioneze liber cu actorii. De la această primă formă de stimulare a spontaneităţii, creativităţii şi colaborării între participanţii la improvizaţia scenică, Moreno a dezvoltat ulterior teatrul terapeutic sau aşa numita psihodramă, ca modalitate de intervenţie psihoterapeutică.

Ideea unui teatru bazat pe improvizaţie i s-a ivit lui Moreno în urma sprijinului pe care i l-a solicitat soţul unei tinere actriţe, Barbara. Tânăra, în contradicţie cu rolurile de ingenuă în care era distribuită, se manifesta în viaţa privată ca o femeie colerică, vulgară chiar. Moreno i-a sugerat actriţei să încerce interpretarea unor roluri diferite, de femei uşoare, irascibile sau maliţioase. După o vreme, viaţa Barbarei a luat o întorsătură neaşteptată: redirecţionarea impulsurilor afective prin joc psihodramatic au făcut ca vechile manifestări extra-scenice să fie abandonate. Aceasta l-a îndreptăţit pe Moreno să considere că punerea în scenă a unei realităţi concrete poate conduce la mobilizarea afectelor refulate şi la consumarea lor prin efort cathartic. În plus, a descoperit în această etapă un „catharsis de public”, printr-un soi de identificare a spectatorilor cu protagoniştii. Acest episod al Barbarei a însemnat momentul naşterii teatrului spontaneităţii ca teatru terapeutic.

Psihodrama moreniană şi-a aflat sursele de influenţă în maniera socratică de aflare a adevărului şi în catharsis-ul aristotelic. Dar, printre precursorii psihodramei îl putem găsi şi pe Aristofan, dramaturgul care a adus pe scenă personaje care nu au tăria de a se desprinde de rolul cu care i-a investit cetatea: în Viespile, unul dintre personajele sale, Filocleon, ajunge victima propriilor manii şi, mai cu seamă, aceleia de a-şi judeca şi condamna semenii în orice situaţie şi cu orice preţ. În Lear, Shakespeare a introdus o primă scenă originală de psihodramă, prin Edgar, eroul care îşi provoacă tatăl să-şi joace până la capăt rolul unui autolitic, un rol benign, în măsura în care prăpastia spre care Gloucester cere să fie condus este una imaginară. Mai apoi, secolul al XVII-lea a fost un secol dedicat vindecării nebuniei prin teatru; un „teatru terapeutic” este întâlnit în aşa-numitele „jocuri spectaculare” (Hauptacktionen) ale lui Hans Sachs care, între 1683 şi 1691, împreună cu trupa ambulantă a lui Meister Vehlten, a realizat câteva experienţe teatrale de grup (foarte asemănătoare sociodramei actuale), urmărind obţinerea unor efecte emoţionale din partea spectatorilor. Michel Foucault, în Istoria nebuniei în epoca clasică, dezvăluie mecanismul realizării teatrale, prin care maladivii mentali de acum erau implicaţi într-un soi de tratament inedit şi, se pare, eficient, bazat pe resursele dramei . Evreïnoff vorbeşte despre un instinct teatral al omului, prin care este întreţinută vitalitatea; concret, el descrie „instinctul transfigurării, instinctul de a opune imaginile primite din afară imaginilor arbritrare, create în interior, instinctul de a preface aparenţele naturii în ceva diferit – pe scurt, un instinct a cărui esenţă se relevă în teatralitate