Psihologia judiciară și agresivitatea

INTRODUCERE

Prin ştiinţa psihologică se realizează o maximă apropiere de specificul uman şi sociouman, psihologia afirmându-se ca ştiinţă centrală despre om şi relaţiile interumane. Psihologia ocupă locul cel mai important în studiul omului ca fiinţă socială ce participă la cultură, întrucât prin sistemul său psihic omul îşi stabileşte însuşirile sale definitorii ca fiinţă ce-l deosebeşte esenţial de celelalte fiinţe de pe planeta noastră.

Preocupările şi interesul pentru fenomenele sufleteşti şi pentru perfecţionarea conduitei umane s-au dezvoltat din cele mai vechi timpuri, cu mult înaintea clarificărilor pe care le-a adus ştiinţa. Putem spune că sub raportul preocupărilor psihologia este străveche, pe când în ordinea constituirii stiinţifice psihologia este o disciplină de dată recentă, ţinând de preliminariile şi începuturile secolului al XX-lea.

Dacă vrem să înţelegem omul, va trebui să recunoaştem inegalitatea înzestrării sale native şi prin valorificarea sau nevalorificarea potenţelor educaţionale fiecare individ având rezistenţă diferită faţă de tentaţii.

Unele din aceste tentaţii pot avea un efect negativ asupra personalităţii umane şi influenţează individul în comiterea unor acte de agresivitatea care se manifestă în diferite forme.

Lucrarea de faţă îşi propune să studieze îndeaproape latura agresivă a fiinţei umane şi motivele ce conduc la apariţia agresivităţii.

CAPITOLUL I

PERSONALITATEA UMANǍ

I.1. Ce este psihologia judiciarǎ ?

Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.1

Această disciplină psihologică ajută la înţelegerea omului, subliniind faptul că în viaţa psihică aplicarea legilor compatibilităţii mecanice sau a relaţiilor simpliste constituie o eroare, deoarece comportamentul uman nu poate fi înţeles şi explicat, din perspectiva psihologică, decât în termeni probabilistici. Din punctul de vedere al psihologiei judiciare, acceptarea raţionalităţii totale a acţiunilor umane este de neconceput. Ficţiunea lipsită de substanţă a unui om care cunoaşte întreaga textură social-normativă, prescripţiile morale şi normele juridice în totalitatea lor, care este în toate împrejurarile perfect sensibil şi spontan, adaptabil la orice fluctuaţie a acestora şi care, în acelaşi timp, ar acţiona totdeauna conform cu aceste norme, fără putinţă de tăgadă că este un rod al imaginaţiei sau poate un ideal către care trebuie să tindem dar care, pâna astăzi, doar prin excepţie devine o realitate.1

Din perspectiva psihologiei judiciare, individul uman trebuie acceptat ca o fiinţă care în mod obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional, iar societatea, în orientarea ei sanogenetică, protectivă, se preocupă tot mai eficient, cu ajutorul măsurilor de securitate socială şi a normelor morale şi juridice, să reducă din ce în ce mai mult eclipsele de iraţionalitate ce se pot manifesta la nivelul individului uman.

În efortul de înţelegere a fiinţei umane, psihologia judiciară obligă la recunoaşterea situaţiei că, prin înzestrarea nativă şi prin valorificarea sau nevalorificarea potenţelor educaţionale, fiecare individ are o rezistenţă diferită faţă de tentaţii. Abordarea personalităţii individului implicat în conflictul cu legea, disciplina psihologică tratează problematica complexă a mărturiei judiciare, reflectând premisele psihologice ale mărturiei, legile recepţiei senzoriale în formarea dispoziţiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilitaţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în potenţialele de reproducere şi recunoaştere aprecierea mărturiei în raport cu.personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica bunei credinţe.

Procesul juridic este un domeniu în care sunt implicaţi oameni ale căror interese nu sunt convergente, ci divergente iar aici psihologia are un rol foarte important în studierea factorului uman şi a relaţiilor interumane. Există însă o axă de covergenţă care întruneşte personajele din scena judiciară: aflarea adevărului, care este condiţionată, printre altele şi de cunoaşterea structurii psihice a acestor personaje: este vorba de infractor, de victimă, de martori, de anchetator, de avocat şi de judecător.

Martorii, care sunt persoane fizice pot fi împărţiţi în două categorii: martori de bună credinţă şi martori de rea credinţă.1

Chiar şi mărturia de bună credinţă poate fi pândită de falsitate şi de un anumit relativism din cauza unor defecţiuni senzoriale, în primul rând, dar şi din alte motive psihologice.