Psihologia Mediului Școlar

În medie, individul uman obişnuit petrece 14 000 de ore în diverse spaţii şcolare, de la grădiniţă până în clasa a XII-a (Uline, 1997). Cu toate acestea, tema condiţiilor de mediu lipseşte de multe ori din abordările de psihologie educaţională uzuale; motivul poate fi acela că aceste condiţii, în majoritatea lor, nu fac parte din setul de caracteristici specifice, care ar diferenţia şcoala de orice alt tip de instituţie. Ca atare, aceste abordări se centrează pe entităţi specifice şcolii, cum ar fi conţinuturile curriculare, relaţia profesor – elev, motivaţie şi aptitudini, etc. Totuşi, mediul fizic al şcolii poate fi considerat ca fiind „cel de-al treilea profesor”, după cei propriu-zişi şi după ceilalţi elevi, judecând după influenţele sale documentate de o serie de studii ale căror concluzii vor fi prezentate în acest capitol.

Textul de faţă pleacă de la o segmentare a spaţiilor şi a condiţiilor din instituţiile şcolare relativ unanim acceptată în psihologia şcolară environmentală; ea cuprinde atât elemente de construcţie a clădirii, de amenajare şi populare a spaţiilor, de design şi echipare, cât şi de condiţii de climat interior. Fiecare din aceşti factori de mediu vor fi analizaţi sub aspectul influenţelor (directe sau mediate) demonstrate de diverse cercetări asupra câtorva dimensiuni esenţiale pentru evoluţia şcolară a elevilor: performanţele lor şcolare, starea lor de sănătate, atitudinile, motivaţia şi relaţiile lor interpersonale.

1. Clădirea şcolii

1.a. Mărimea spaţiilor şcolare

Suprapopularea şcolilor reprezintă o realitate pentru multe din şcolile româneşti; mai mult, această situaţie este deja diagnosticată în simţul comun ca fiind o problemă; ei i se asociază de către cei preocupaţi de acest subiect diverse fenomene negative apărute şi încetăţenite în şcolile mari, fără ca aceste concluzii să fie, însă, bazate pe cercetări propriu-zise. Studiile pe această temă au fost realizate în special în şcolile americane, ele relevând o serie de influenţe pe care le pot avea mărimea şcolii, definită în special prin numărul de elevi, asupra performanţelor şi conduitei şcolare ale acestora; mai mult, analizele aprofundate au arătat că aceste determinări sunt, ca în cazul majorităţii variabilelor environmentale, mediate de alte dimensiuni psiho-sociale.

Astfel, un studiu (Duke, 2001) asupra a cinci şcoli variind ca mărime între 25 şi 2300 de elevi a relevat câteva aspecte importante afectate de această variaţie. În primul rând, şcolile mari oferă o mai mare diversitate de discipline de studiu elevilor; totuşi, această creştere în diversitatea ofertei educaţionale nu este pe măsura creşterii numărului de elevi; cu alte cuvinte, o şcoală foarte mare este caracterizată de o diversitate a disciplinelor doar puţin mai ridicată decât una semnificativ mai mică.

În al doilea rând, participarea în activităţi organizate de şcoală în afara orelor de studiu propriu-zise nu diferă foarte mult în funcţie de mărimea şcolii. Totuşi, elevii şcolilor mai mici participă în mai multe tipuri de activităţi extra – curriculare (de obicei colective, cum ar fi diverse jocuri sportive, demersuri artistice, echipe de redacţie a unor ziare ale şcolii sau a unor emisiuni radio, etc.); cu alte cuvinte, tendinţa obişnuită pe care o induc şcolile cu un număr mare de elevi este cea a unei anumite monotonii a acestor activităţi, cu toate că oferta lor este, de obicei, mai variată. Mai mult, cei din şcolile mici desfăşoară, în cadrul acestor activităţi colective, roluri mult mai centrale sau responsabile decât cei din şcolile mari. Aceasta face ca satisfacţia primilor derivată din succesul obţinut în aceste activităţi să se bazeze mai mult pe implicarea personală, pe participarea directă, în timp ce elevii din şcolile mari sunt limitaţi, de obicei, la a se mândri cu realizările şcolii, ca personaj colectiv, fără a-şi fi adus o contribuţie directă la aceste succese.

Diferenţele de implicare în activităţi extra-curriculare între şcolile mari şi cele mici au importante consecinţe educaţionale şi psiho-sociale. Astfel, este evident faptul că elevii şcolilor mici au mai multe prilejuri de dezvoltare a aptitudinilor în cadrul activităţilor mai variate pe care le desfăşoară în mod obişnuit. Mai mult, implicarea personală mai intensă facilitează integrarea lor socială în cadrul echipelor formate, ca şi obţinerea de feed-back-uri pozitive, ocazii de auto-valorizare prin recunoaşterea publică a calităţilor. Aceste diferenţe sunt importante în privinţa integrării şi evoluţiei şcolare a elevilor ce provin din categorii sociale minoritare sau din familii cu o situaţie economică precară; aşa cum relevă alte cercetări, progresul şcolar al acestora este mai rapid în şcolile mici.

Analizând şi alţi parametri care diferenţiază între şcolile mari şi cele mici, s-a constatat că influenţa numărului de elevi asupra nivelului de participare a acestora în diverse activităţi este explicată, în bună măsură, de faptul că personalul şcolilor mici este insuficient numeric faţă de necesităţile lor reale. Cu alte cuvinte, implicarea mai puternică a elevilor din aceste şcoli în roluri active, responsabile este favorizată de faptul că şcoala nu poate pune la dispoziţie un număr suficient de cadre didactice pentru a coordona aceste activităţi, permiţând elevilor să îşi auto-gestioneze activităţile extra-curriculare. Comparând şcolile cu proporţii echivalente de personal, s-a observat că şi gradul de implicare a elevilor în aceste activităţi şi, în consecinţă cel de auto-dezvoltare şi auto-valorizare pe care ele îl facilitează devin asemănătoare.