Psihologia personalității

O performanță slabă în desfășurarea activității educaționale, este unul dintre motivele pentru care tinerii renunță la școlarizare. În ultimii ani, au fost studiați diferiți factori ai performanței activității educaționale. Acești factori includ factorii cognitivi, abilitățile intelectuale, inteligența, strategii de învățare, de asemenea factorii noncognitivi cum ar fi motivația activității educaționale, stima de sine, și personalitatea. Cercetările recente sugerează că personalitatea este un bun predictor al performanței. Cea mai importantă și consistentă relație este stabilită de conștiinciozitate și performanța activității educaționale, pentru ceilalți factori rămâne neclară relația, de asemenea direcțiile acestor relații sunt câteodată contradictorii. De exemplu, Conard, Farsides și Woodfield, la fel de bine ca Gray și Watson au demonstrat o corelație pozitivă între agreabilitate și performanță. De aici relațiile dintre personalitate și performanță arată ca ar putea fi modificate de diferitele unelte folosite pentru măsurarea performanței activității educaționale.

Personalitatea se fomează pe parcursul vieții individului, datorită devoltării relației dintre persoană si mediul complex, având la bază disponibilitățile native specifice fiecărui individ. Relația persoană-mediu este abordată diferit de orientările teoretice consacrate în psihologie. Se prezintă în cele ce urmează clasificarea pozițiilor teoretice de pe care a fost abordată problema acestei relații în literatura de specialitate, după K. Riegel (1972, cf. Oerter, Montada, 1982). Conform acestei interpretări, atât persoana cât și mediul pot fi concepute fie ca participanți activi, fie ca participanți pasivi în dezvoltarea personalității. Divizarea factorilor permite identificarea a patru variabile care, combinate două câte două, definesc următoarele orientări teoretice:

- Teoriile endogenetice - în accepțiunea cărora activismul persoanei și al mediului nu sunt văzute drept condiții necesare pentru dezvoltare. Modificările în timp ale personalității se reduc la fenomenul maturizării care, în accepțiunea lui Gesell, este mecanismul reglator, care menține balanța și direcția evoluției în fața condiționărilor externe ale mediului salvând tiparele de bază ale evoluției individuale. Dintr-o asemenea perspectivă, persoana s-ar dezvolta într-un mod predeterminat de particularitățile sale constructive native, indiferent de caracteristicile intervențiilor educaționale (durată, intensitate, conținut, orientare etc.); mediul oferă doar sarcinile pentru realizarea corespunzătoare a competențelor și motivelor, conform programării native.

- Teoriile exogenetice - au în vedere activismul mediului și pasivitatea persoanei. Întregul univers conceptual și acțional al persoanei se dobândește prin experiență, după modelul reproducerii pe plan intern a lumii exterioare. Pe plan mental apar reproduceri ale realității, cu obiectele, fenomenele și relațiile sale, chiar și “legăturile” mentale sunt reflectări ale contiguității externe a elementelor. Personalitatea ar fi “efectul” influențelor externe, trecerea de la o stare la alta, o evoluție continuă care înregistrează, neselectiv, toate modificările din mediu. Dintr-o asemenea perspectivă, prin condiționare externă se poate obține orice modificare internă. Intervenția instructivă ar avea deci puteri nelimitate; condiții externe identice ar duce la efecte identice și astfel ar fi posibilă realizarea unor personalități “standard”.