Psihologia Personalității

În „Dicţionarul de psihologie” Larousse găsim că „PERSONALITATEA” este un „ element stabil al conduitei unei persoanei ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”.

Fiecare individ are particularităţile sate intelectuale, afective şi conative (cu referire la voinţă, la temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale. Singularitatea sa, fracţiunea cea mai originală a Eului său, constituie esenţa personalităţii sale. După unii autori, aceasta ar fi determinată de constituţia fizică, ereditară (E. Kretschmer, W. H. Sheldon), după alţii de influenţele sociale (E. Guthrie). în realitate, ansamblul structurat ar dispoziţiilor înnăscute (ereditate, constituţie) şi dobândite (mediu, educaţie şi reacţiile la aceste influenţe) este acela care determină adaptarea originală a individului la anturajul său. Această organizare se elaborează şi se transformă continuu sub influenţa maturizării biologice (vârstă, pubertate, menopauză...) şi a experienţelor personale (condiţii socioculturale şi afective). Mai mult decât factorul biologic, căruia nu trebuie să-i minimalizăm importanţa, condiţiile psihologice joacă un rol considerabil în elaborarea personalităţii”.

În viaţa cotidiană utilizăm destul de frecvent termenul personalitate. Despre o crainică de televiziune care are şarm, e convingătoare şi are stil in prezentare spunem că „are multă personalitate", în timp ce despre alta care pare ştearsă şi fără farmec spunem că „nu are personalitate". În aceste aprecieri luăm în considerare doar „efectul exterior", impresia pe care o produc unii oameni asupra altora sau puterea de a-i influenţa pe ceilalţi. Sunt însă adecvate astfel de utilizări ale termenului aflat în discuţie?

In caracterizarea personalităţii se ia în calcul şi impresia produsă asupra altor persoane, dar, pentru un psiholog, afirmaţii de genul „individul X are mai multă sau mai puţină personalitate" sunt nerelevante şi chiar inadecvate, în termeni psihologici, oricine dispune de personalitate. Cei lipsiţi de farmec sunt la fel de dotaţi, din punctul de vedere al profilului psihologic, ca şi cei care au farmec.

1. Ce este personalitatea?

Termenul personalitate îşi are originea în cuvântul latin persona care însemna „mască". Era vorba despre masca pe care o purtau actorii în teatrul antic şi care permitea spectatorului să înţeleagă şi să prevadă comportamentul celui de pe scenă. La fel, personalitatea unui individ, percepută de ceilalţi, le permite acestora din urmă să înţeleagă actele individului şi să îi prevadă comportamentele viitoare.

Problematica personalităţii a făcut obiectul a numeroase cercetări care au dus la proliferarea definiţiilor propuse pentru acest concept.

Psihologul american Gordon Allport defineşte personalitatea drept organizarea dinamică în individ a acelor sisteme psiho-fizice care îi determină gândirea şi comportamentul.

„Am şi sugerat deja faptul că constituţia fizică, temperamentul şi inteligenţa pot fi privite în mod justificat ca „materiile prime ale personalităţii”, chiar dacă ele se maturizează lent în timp. Le numim materii prime deoarece ele depind enorm (deşi nu exclusiv) de ceea ce este „dat” prin ereditate. Dintre cele trei, constituţia fizică este cel mai vizibil legată de ereditate într-un mod complex, dar există dovezi puternice pentru a considera fundamentele temperamentului şi ale inteligenţei ca fiind, de asemenea, determinate genetic. Încă o dată, e necesar să prevenim cititorul că noi nu negăm faptul că toţi cei trei factori pot fi afectaţi în timpul vieţii de nutriţie, de sănătate şi de boală, şi de învăţare — în cadrul unor limite.

Constituţia fizică şi temperamentul

În capitolul precedent am văzut că vechii greci erau convinşi că forma corpului unei persoane trebuie să ne ofere indicii importante despre temperamentul său. Demersul acestui raţionament este simplu şi, în principiu, este încă acceptabil pentru ştiinţa modernă. Dacă glandele şi alţi agenţi biochimici reglează creşterea şi dacă au o oarecare influenţă asupra „vremii interne” a nivelurilor emoţionale şi ale activităţii, atunci ar trebui să fim capabili să inferăm din constituţia fizică temperamentul şi invers.

Să luăm un exemplu destul de frapant. Nu există nici o înregistrare a înfăţişării fizice a lui Iisus contemporană cu el. Primele „portrete" cunoscute se află în catacombele Romei şi datează din secolul al II-lea sau al III-lea e.n. Atunci,, de ce din cele mai vechi timpuri figura lui Hristos a fost zugrăvită în artă mai curând slabă decât musculoasă sau grasă ? Un Hristos rotofei sau atletic ar părea oarecum nepotrivit. Dar de ce ? Oare nu datorită faptului că capacitatea de interiorizare, de retragere din lume, de „introversie” aparţine în mod normal persoanelor slabe şi înalte?

Temperament

Convingerea că această legătură există a persistat .de-a lungul epocilor. Ne amintim din Shakespeare că Iulius Caesar prefera în jurul său oameni care erau graşi şi binevoitori „ca somnul nopţii”. Nu avea încredere în Cassius din cauza "înfăţişării sale uscăţive şi hămesite ; el gândeşte prea mult”. Nu este întâmplător că Falstaff este zugrăvit atât gras, cât şi blajin. Ideea că într-adevăr există o oarecare bază pentru această credinţă fizionomică tradiţională este sprijinită de ştiinţa modernă. Ar putea fi citate un număr mare de studii care confirmă acest lucru.

Recent s-a acordat credit psihiatrului german Kretschmer, care a studiat unele categorii de boli mentale. El a constatat că tulburările de dispoziţie şi emoţie (de exemplu, psihoza maniaco-depresivă) pot fi identificate mult mai frecvent la persoane rotofeie (picnice) ; în timp ce tulburări ale vieţii mentale (introversie extremă, schizofrenie) se asociau unor constituţii zvelte (astenice). Dar Kretschmer nu avea o modalitate sigură de a măsura constituţia fizică şi a neglijat factorul vârstă; schizofrenia tinde să apară mai devreme în viaţă decât tulburările maniaco-depresive şi într-un moment în care constituţia fizică tinde să fie zveltă.

O metodă mai exactă a fost elaborată de Sheldon. În primul rând, el a imaginat o schemă pentru a determina în ce proporţie fiecare din cele trei tipuri fizice (somatotipuri) se găsesc la o persoană dată. Măsurând diverse lungimi, diametre şi proporţii putem da fiecărui individ un scor (de la 1 la 7) pentru fiecare din cele trei structuri corporale:

endomorful (picnicul la Kretschmer) are organele digestive si alte cavităţi ale corpului mari, o „constituţie rotunjită" dar este relativ slab ca dezvoltare a oaselor şi muşchilor; mezomorful (atletic) are oasele şi muşchii mari şi o constituţie „pătrată”; ectomorful (astenic) are extremităţi lungi, zvelte dar cavităţile corpului sunt mici, dezvoltarea musculară e deficitară — o constituţie liniară”.

Dacă atribuim scoruri de la 1 la 7 fiecărui tip în aceeaşi ordine atunci dăm fiecărui individ trei note: prima pentru numărul caracteristicilor endomorfe din constituţia sa, a doua şi a treia notă pentru caracteristicile mezomorfe şi respectiv ectomorfe.

Sunt posibile multe combinaţii de scoruri, deşi nu toate sunt constatabile. Evident că 7—7—7 sau 1—1—1 ar fi o imposibilitate. Există, totuşi, multe constituţii medii cu scoruri de, sau aproape de combinaţia 4—4—4.

Pe lângă această analiză de bază, Sheldon consideră că e importantă căutarea unor trăsături caracteristice speciale ale constituţiei corpului. Ce putem spune despre temperament? Teoria susţine că fiecare somatotip major corespunde aproape unui temperament de bază, precum urmează: visceroton (de obicei asociat cu constituţia endomorfă): relaxare dragoste pentru confort, reacţie lentă, dragoste pentru mâncare, sociabilitate, amabilitate, automulţumire, somn adânc, are nevoie de ceilalţi când e tulburat; somatoton (în mod normal asociat cu constituţia mezomorfă) : autoafirmare puternică, dragoste pentru aventură şi nevoie de exerciţiu, îi place să domine, dragoste pentru risc şi noroc; se manifestă directe, are curaj, caracter zgomotos, nevoie de oameni. Asociat cu constituţia ectomorfă, cerebrotonul este reţinut în postură şi mişcare, reacţii rapide, încordat, anxios, ascuns, inhibat, cu somn uşor tulburat, introvert în gândire, are nevoie de singurătate când are probleme”.