Psihoterapii comportamentale - consilierea psihologică și psihoterapia

Consilierea psihologică şi psihoterapia

Definirea psihoterapiei este o sarcină foarte complexă şi dificilă. Ea are implicaţii atât teoretice şi practice, cât şi juridice.

Definiţiile date psihoterapiei se situează între două extreme: dela definiţii foarte înguste-conform cărora doar psihaanaliza este singura psihoterapie ,, adevărată’’, până la definiţii foarte largi, care includ în domeniul terapiei orice formă de influenţă personală ce vizează un individ sau un grup, cu scopul rezolvării unor probleme sau îmbogăţirii expierenţelor de viaţă (Walrond – Skinner, 1992).

Dacă primul tip de definiţie este prea exclusiv, al doilea tip riscă să includă activităţile psihoterapeutice şi ale altor profesionişti, în afara psihoterapeuţilor recunoscuţi ca atare, precum preoţi, profesori, surori medicale etc., dar şi comportamentele de influenţă ale vânzătorilor, vecinilor etc.

Dacă termenul de psihoterapie este restrâns doar la utilizarea terapeutică a intervenţiilor verbale, atunci efectele terapeutice ale artei, muzicii, dansului, jocului etc. Sunt incluse din domeniul psihoterapiei, Este ilustrativă, în acest sens, definiţia dată de Brown şi Pedder (1979) conform căreia psihoterapia este ,,esenţialmente o conversaţie care implică ascultarea şi discutarea cu cei ce au tulburări cu scopul de a-i ajuta să-şi înţeleagă şi să-şi rezolve situaţiile lor problematice’’.

Acestă definiţie face ca beneficiarii psihoterapiei să fie doar cei diagnosticaţi ca având probleme psihologice recunoscute ca atare, excluzând, astfel, din domeniul psihoterapiei tehnicile de autoactoalizare şi dezvoltare utilizate cu oameni ,,normali’’.

Marile sisteme psihoterapeutice moderne s-au dezvoltat la începutul sec. XX, deci cu 80-100 de ani în urmă, înainte ca principiile cercetării psihologice şi sociale moderne să fi fost dezvoltate.

Adepţii diverselor şcoli psihoterapeutice şi-au dezvoltat de multe ori teoriile mai degrabă în respectul pentru cadrul teoretic propus de iniţiatorul şcolii decât promovând consecvent principiile cunoaşterii ştiinţifice unanim acceptate.

Lipsa unei baze teoretice, unanim acceptate, creşte dificultatea definirii psihoterapiei şi domeniului său de aplicare şi face mai problimatică punerea prestigiului de care se bucură astăzi ştiinţa în rândul publicului larg, în slujba practicii psihoterapeutice.

Având în vedere aceste considerente şi conştienţi de limitele definiţiilor în acest domeniu, considerăm, ,,Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat ce-şi propune să-şi influenţeze tulburările de comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens (între pacienţi, terapeut şi grupul de referinţă), sunt considerate ca necesitând un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare, cel mai adesea verbală, dar şi neverbală), în sensul unui scop bine definit, pe cât posibil eleborat în comun (minimalizarea sintomelor şi /sau schimbarea structurală a personalităţii), cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate în baza unei teorii a comportamentului normal şi patologic’’.

O metodă de intervenţie poate fi considerată psihoterapie dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

- să se bazeze pe o teorie ştiinţifică asupra personalităţii şi tulburărilor sale;

- să se întemeieze pe o teorie ştiinţifică asupra modificării tulburărilor şi pe o tehnologie verificată;

- să prezinte evaluări empirice ale valorilor sale, pozitive şi negative;

- să ofere o intervenţie în tulburările de comportament sau în stările de suferinţă ce necesită ajutor;