Relația dintre părinți și adolescenți

„Perioada adolescenței este consideratã esențială pentru definirea identității Eu-lui, dilema identitară fiind răspunsul la întrebarea Cine sunt eu?, proces ce implică evaluări calitative ale propriilor competențe, principii și valori. Astfel, în adolescență, se intensifică percepția de sine cu toate componentele ei: imaginea corporalã de sine, identificarea și conștiința eu-lui, identificarea sensului, rolului și statutului sexual și al celui social.” (Porumb, 2010, p. 275)

Adolescența copilului probabil că reprezintă cea mai grea perioadă din viața unui părinte. Atât pentru copil, cât și pentru părinte, adolescența este etapa marelor dezechilibre, dar și a marilor schimbări. Pe lângă transformările fizice care se produc, adolescentul trece și printr-o gamă de schimbări psihologice. „Pe de o parte, tânărul este neliniștit deoarece se îndepărtează de reperele cunoscute în ceea ce privește felul său de a fi, de a simți și de a gândi - nu mai este copilul care trăiește la adăpost în coconul protector al universului părintesc, înconjurat de afecțiunea, protecția și educația binevoitoare de până acum; pe de altă parte, simte nevoia de a se detașa de ele. El se desparte de dorințele, idealurile, modelele și zonele de interes ale copilăriei, pornind în căutarea unor noi surse de interes și de plăcere, tatonând terenul.” (Braconnier, 2001, p. 19)

În acest proces, tinerii sunt nevoiți să facă o serie de alegeri, majoritatea influențate de mediul din care provin, prin care se vor cunoaște pe ei înșiși, se vor descoperi și vor fi capabili să-și dea seama de anumite trăsături dominante. Cu alte cuvinte, își vor construi identitatea lor proprie și inconfundabilă, pe care ceilalți sunt nevoiți să o recunoască și să o accepte. Cel mai dureros pentru părinți este faptul că adolescenții lor vor simți nevoia de a se îndepărta de cei care le-au dat viață și i-au crescut și se vor apropia mai mult fie de alți adulți, fie de persoane de vârsta lor. De asemenea, ei nu lasă să se vadă decepția prin care trec în cătarea unui nou ideal. (Braconnier, 2001)

Adolescentul în familie

„A fi părinte înseamnă a te confrunta cu o serie nesfârșită de mici evenimente, de conflicte periodice și de crize neașteptate, care necesită un răspuns. Și niciun răspuns nu este lipsit de consecințe: el influențează personalitatea în bine sau în rău.” (Ginott, 1969 APUD Elias et all, 2003, p. 15)

De cele mai multe ori, părinții scapă situația de sub control și consideră că doar copilul este vinovat, este rău, este vinovat pentru absolut orice. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. „Dacă privim familia ca pe o unitate emoțională, un copil nu este decât o parte a acestei unități - un fragment din întreg. Parțial, acest lucru înseamnă că o acțiune, o atitudine sau o emoție a unei persoane din grup îi afectează pe toți ceilalți. Deoarece orice membru al familiei constituie o parte a unei entități mai mari, rareori copiii cu probleme se află ei înșiși la originea dificultăților. Mai degrabă putem spune că ei sunt simptomele unui rău mult mai mare - o problemă emoțională sau de relație în familie.” (Gilbert, 2007, p. 15)

De-a lungul experiențelor cu beneficiarii săi, doctorul Scott P. Sells a identificat o serie de motive pentru care adolescenții nu se comportă așa cum ar trebui din punctul de vedere al părinților.

Cele șapte greșeli ale părinților în relația cu copiii sunt: reguli neclare, părinții nu țin pasul cu modul de a gândi al adolescentului, ciupitul corzilor sensibile, beția de putere a adolescenților, principiul plăcerii, puterea grupului de prieteni și nu în ultimul rând folosirea greșită a forțelor exterioare. Doctorul Sells explică faptul că părinții nu știu să își impună respectul. Chiar dacă intentează anumite reguli și consecințe ale nerespectării lor, acestea nu sunt clare pentru adolescent, care va căuta mereu o clauză, o portiță de salvare. Mai mult decât atât, unii părinți le inventează pe loc. Faptul că nu sunt scrise și stabilite dinainte, cu toate explicațiile suplimentare necesare, autoritatea părintească se reduce semnificativ în ochii tânărului rebel aflat în căutarea sinelui. (Sells, 2005) „Un adolescent scăpat de sub control te poate învinge și face să dai înapoi printr-un dar special, numit percepție socială sporită.” (idem, p. 17) De asemenea, foarte mulți părinți recurg la pedepse pentru a corecta comportamentul copiilor lor. Uneori nu țin cont nici măcar de vârsta copilului atunci când aleg o pedeapsă și pe măsură ce repetă această tehnică, tind să le crească gradul de duritate. Copiii își vor schimba comportamentul doar pentru o perioadă scurtă de timp, cât ține pedeapsa, în cel mai bun caz. „Printre altele, pedepsirea unui copil poate schimba considerabil comportamentul părinților.Capcana folosirii pedepselor tinde să crească frecvența și severitatea acestora. Aproximativ 35% dintre părinții care încep cu pedepse relativ moderate ajung să depășească limita definită de lege ca abuz asupra minorilor ( ). Procentajul celor care depășesc limita aceasta este surprinzător de ridicat, iar eșecul lor total în încercarea de a îmbunătăți comportamentul copiilor subliniază un adevăr general valabil: pedepsirea schimbă comportamentul părinților în rău mai eficient decât schimbă comportamentul copiilor în bine.” (Kazdin, 2009, p. 27)