Rolul artei plastice în dezvoltarea capacității creative

Se sustine, de pilda, ca doar copilul mic este capabil de „minunatii” geniale, dar s-a demonstrat deja ca interesul lui pentru activitatea plastica nu inceteaza odata cu copilaria. La fel, atitudinea critica, si mai ales autocritica in procesul de creatie al copilului, parea o himera; copilul - se spunea - nu este apt sa aleaga, sa opteze fara a fi ajutat tot timpul.

Revenind la lectia traditiei, este firesc sa fie reconsiderat si valorificat caracterul innascut al jocului spontan „de-a munca” si astfel, prin instruire specifica, tot prin joc, prin jocul „de-a creatia”, oferita de educatia artistica pentru toti, invatarea limbajului plastic se face accesibila pentru toate varstele. In aceasta optica, stimularea creativitatii plastice la fiecare individ devine una din consecintele firesti ale acestei educatii, cea mai importanta dimensiune sociala a ei. Dar creativitatea nu se dezvolta in corelatie directa cu coeficientul de inteligenta generala. In acest sens, cele doua componente ale personalitatii, inteligenta si creativitatea, nu sunt nici separate si nici opuse; ca sunt complementare o demonstreaza coexistenta atat a gandirii convergente (reorganizatorica si reconstructiva), cat si a gandirii divergente (combinatorie, formatoare), in toate fazele si la toate nivelurile de creativitate subliniate de Taylor si alti cercetatori ai fenomenului. Nici cu „bunele rezultate prescolare”, indeosebi cu cele de la matematica, nu se corecteaza. Este adevarul pe care-l sustinea, intuindu-l mai ales, si Alfred Binet cand afirma ca „aptitudinile nu se exclud”.

Si totusi nivelul calitativ de creativitate incorporata in produsele activitatii artistice plastice este conditionat de calitatea, deci de calificarea specifica a efortului incorporat in ele. Cu alte cuvinte, creativitatea, aceasta „fata morgana” pentru marea majoritate a disciplinelor de studiu, cu caracter predominant explicativ-informativ, este vocatia functiei plastice a cortexului uman, dar ea poate ramane o simpla promisiune fara antrenare specifica, care s-o califice; in primul rand practic, prin activitate de atelier. „Punand pe copii sa lucreze, il faci sa se intereseze de munca sa, ii dai imboldul pretios al simturilor placute care intovarasesc actiunea si platesc succesul silintei”.

De altfel, educatia prin limbajul artei pentru toti („arta plastica”) nu poate fi o materie de studiu cum sunt acelea concepute ca serii de cunostinte care sunt invatate ca atare (chiar daca in forme active de genul problematizarii, invatarii prin descoperire, programarii „pasilor mici”, modelarii etc.), ci in spatiu de munca prin excelenta formativ. Renuntandu-se la principiul inaintarii de la simtul de complex, de la usor la greu, ca si la acele abilitati si „modele” de imitatie si reproducere exacta, impersonala, de cautare sterila a continutului aparent etc., acest spatiu este populat cu probleme ale limbajului artei, dispuse intr-un sistem de abordare care nu este nici liniar si nici concentric, l-am numit radial si poate arata schematic, asa cum se va vedea in continuare, in doua variante.

Aceasta dispunere asigura nu numai reluarea oricand, cu sau fara amplificare, a acelorasi probleme, dar si posibilitatea de a se adinci si mai mult unele dintre ele, dupa interesele, disponibilitatile, conditiile materiale si umane particulare, locale sau speciale in care se desfasoara activitatea artistica plastica. Dreptul de a alege este nu numai al copilului, ci si al educatorului de arta. Acest drept presupune si renuntarea la problemele care si-au depasit conditia de „actul necesar”. Sistemul de structurare radiala a continutului este deschis; el ofera atat posibilitatea de a fi perfectionat, modernizat continuu prin amplificare – complicare, cat si prin simplificare – eliminare, in ambele sensuri atat spre interior (evolutia copilului), cat si spre exterior (evolutia limbajului artei); are deci un caracter antidogmatic: vor ramane doar acele probleme care se vor dovedi utile in orice conditii umane si materiale noi. Oricum, ceea ce se va primi in orice activitate plastica de atelier cu copiii va fi ideea de incitare la exersari de valorificare libera a experientei plastice acumulate de fiecare, a asimilarii regulilor si tehnicilor de arta oferite cat mai adecvat de catre „seful de atelier”.

Si intocmai ca intr-o echipa pluridisciplinara de participare a sinecticii, activitatea de stimulare a creativitatii prin joc presupune nu numai o blocare momentala a judecatii critice si, mai ales, a conformarii la real, ci si o intemeiere pe datele obiective ale regulilor jocului. Care nu sunt altceva decat reguli de morfologie si de sintaxa sau de tehnologie a procesului de elaborare, de formativitate sau de reluare daca ceea ce au format, creat, produs cei din jur mai poate fi modificat, recompus, finisat, poate chiar creat din nou. A avea nu numai o atenta preocupare fata de lucrarile altora, ci si o intoarcere permanenta catre sine, deci nu doar incercarea de a valida pe altii, iata atitudinea pe care as numi-o necontenita nemultumire creatoare.

Fara indoiala, „mijloacele proprii ale copilului care, deseori, prin prospetimea si forta sugestiei, spun mult mai mult decat schema impresionala si stereotipa”, au venit in conflict cu unele reguli, procedee, instructiuni de lucru ale vechilor practici din invatamantul de arta. Multa vreme desenul „model”, ca sa dam un exemplu cunoscut de toata lumea, devenise o obsesie de-a dreptul traumatizanta pentru toti si, ceea ce era foarte grav, de o calitate pe care astazi o incadram cu usurinta in ceea ce numim Kitsch.

In educatia prin limbajul si tehnica artei pentru toti asemenea „dogme” si-au depasit conditia de inoportunitate; ele nu mai sunt pur si simplu posibile. Cu o conditie: sa se lucreze in spiritul si nu in litera modificabila la infinit a noului continut. Un argument la indemana e insusi copilul care „stie si poate mai mult decat presupunem noi”. Evident, „sa ne gandim ca un copil lasat sa se descurce singur face o fortare pentru a intelege pe cand o lamurire care vine la timpul potrivit si este data printr-o metoda rationala previne aceasta fortare, prin urmare nu oboseste, ci il cruta pe copil de oboseala si satisface o dorinta a lui”. Satisfacerea dorintelor prin evitarea oboselii a celei inutile, evident, se refera la invatarea meseriei, a tehnicilor si procedeelor artei, nu la motive, la subiecte, la viziune, care sunt dreptul exclusiv al fiecaruia.

Exista, dupa cum se stie, o varsta a marilor si aparent absurdelor intrebari, ignoranta din pacate in mare masura atat de familie, cat si de gradinita, „varsta” care se continua, in variante mai subtile si in exteriorizari mai limitate, pana in preajma adolescentei. Este perioada de viata cea mai fertila pentru acumularile definitive, pentru ca vin din impulsuri interioare si satisfac intai de toate trebuintele biologice, organice, cresterea considerabila, spre varsta de sase ani, a neuronilor si deci a posibilitatilor de interrelationare, de structuralizare si specializare a functiilor cortexului. Pe tot parcursul acestei perioade, dar mai ales in jurul varstei de cinci-sase ani „acesta este lucrul pe care trebuie sa-l asteptam de la copiii normali, investigarea spontana a mediului extern sau, explorarea voluntara a mediului. In cazul acesta, copiii incearca o bucurie la fiecare descoperire noua pe care o fac si aceasta le da sentimentul de demnitate si de satisfactie, ii incurajeaza sa caute mereu”.