Schizofrenia Infantilă și Juvenilă

Psihopatologia este o disciplină care se află la graniţa dintre Psihologie şi Psihiatrie .Aceasta studiază tulburările activităţii psihice. Psihopatologia are rolul de a realiza o descriere obiectivă a stărilor mintale anormale pe baza informaţiilor obţinute de la pacient privind experienţele sale mintale şi pe baza observării comportamentului bolnavului.Această disciplină oferă informaţii despre tulburările ce pot afecta atât sistemul psihic uman, cât şi sistemul psihic de personalitate.

Psihopatologiile se clasifică astfel :

1.Nevroze

2.Psihoze organice

3.Psihoze toxice

4.Psihoze endogene I (psihoze afective)

5.Psihoze endogene II (psihoze schizofrene)

6.Psihoze endogene III (psihoze delirante cronice)

7. Stări de arieraţie mintală

8.Demenţe

Pentru început aş vrea să motivez alegerea temei.Am avut ocazia să întâlnesc un tânăr de 25 de ani diagnosticat de medici cu această boală încă de la vârsta de 15 ani, fapt ce m-a mâhnit dar mi-a şi stârnit interesul faţă de domeniul psihologiei. Schizofrenia este o boală care are o simptomatologie foarte complexă cu implicarea tuturor proceselor psihice, cu manifestări specifice fiecărui tip de temperament, educaţie, personalitate şi mediu, pacientul neputând fi încadrat într-un şablon anume.

Schizofrenia este o boală psihică cronică extrem de gravă din gama tulburărilor de gândire în principal deoarece care afectează felul în care gândeşte dar şi felul în care simte şi se comportă o persoană. Bolnavul schizofrenic are dificultăţi în deosebirea între real şi imaginar şi îşi imaginează tot felul de lucruri. Apariţia acestei boli la copii este rară, se estimează o rată de 1 caz la 40000 de copiii cu vârstă sub 13 ani,dar incidenţa ei creşte după pubertate , iar procentul cel mai mare de debut al bolii se înregistrează între 15 şi 30 de ani. Bărbaţii tind să prezinte semne şi simptome ale schizofreniei la vârste mai mici decât femeile.

Iniţial, schizofrenia cu debut în copilărie a fost considerată ca fiind similară cu celelalte psihoze ale copilului. Multă vreme Autismul infantil, Sindromul Asperger au fost considerate Psihoze infantile, iar conceptul de Schizofrenie infantilă era asimilat lor, deşi erau citate în literatura de specialitate cazuri distincte cu debut sub 13 ani.În 1980, începând cu DSM III, diagnosticul de Schizofrenie la copii este pus pe baza aceloraşi criterii ca la adult. Există destul de puţine studii în literatura de specialitate care disting adecvat Schizofrenia copilului de Tulburările pervazive de dezvoltare.În ultimii ani a devenit uzuală terminologia Schizofrenie cu debut foarte precoce (SDFP), sub 13 ani şi Schizofrenia precoce (SDP) înainte de 18 ani.

Definirea schizofreniei

Schizofrenia diagnosticată la copil sau la adolescent are aceeaşi definiţie DSM ca la adult, mai exact : „Schizofrenia este o tulburare care durează cel puţin 6 luni şi include cel puţin o lună de simptome ale fazei active(adică ,două sau mai multe dintre următoarele :idei delirante, halucinaţii, limbaj dezorganizat, comportament catatonic sau flagrant dezorganizat, simptome negative)”.

Această maladie este caracterizată prin prezenţa simptomelor pozitive şi negative:

Simptomele pozitive constau în: halucinaţii, delir sau comportament şi gândire bizară şi dezorganizată.

Simptomele negative constau în sărăcirea vorbirii, a conţinutului gândirii, apatie, abulie şi siderarea afectului. Prezenţei acestor simptome li se asociază o deteriorare importantă a funcţionării sociale.

Pentru a putea vorbi de Schizofrenie infantilă este necesar ca aceste tulburări să apară după o perioadă de dezvoltare normală sau aparent normală , altfel este vorba despre o Tulburare pervaziva de dezvoltare, care are o evoluţie particulară spre Schizofrenie.

Mulţi dintre copiii care dezvoltă înainte de pubertate simptome pozitive şi negative au avut un istoric de alte tulburări de dezvoltare precum tulburări motorii şi de coordonare, hipotonie musculară, dificultăţi în procesarea informaţiei, deficit de atenţie, labilitate emoţională, dificultăţi de relaţionare socială .

Etiologia şi patologia schizofreniei

Majoritatea dovezilor ştiinţifice arată că schizofrenia îşi are rădăcina în neurodezvoltarea copilului. Ea este rezultatul unor tulburări de dezvoltare a creierului apărute la vârste foarte mici. Daunele neurologice par să fie mai mari la copiii suferinzi de schizofrenie decât la adulţi.Acest lucru înseamnă că anumite zone ale creierului sunt afectate de schizofrenie, însă există şi factori care prin interacţiunea lor favorizează apariţia bolii(factori biologici, psihologici şi culturali cu o sensibilitate genetică predispozantă) .

Factori genetici: în cazul în care au existat cazuri de schizofrenie în familie , există o probabilitate mai mare de îmbolnăvire decât la restul populaţiei. În cazul gemenilor univitelini, rata concordanţei este de 50 %. Studiile genetice au pus în evidentă pe cromozomul 22 o genă , care pare să fie în legătură cu apariţia unei schizofrenii catatone. Predispoziţia genetică este interpretată în prezent ca poligenetică, în ciuda cercetărilor de genetică moleculară ,nu s-au putut evidenţia alte localizări cromozomiale specifice.

Factori prenatali şi perinatali: O cauză a vulnerabilităţii ar putea fi reprezentată de o suferinţă intrauterină a fătului sau a copilului nou născut, care ar provoca o disfuncţie minimală a creierului .Un rol ar putea fi jucat de infecţiile virale ale mamei sau ale nou-născutului, o etiologie virală certă nu a putut fi totuşi demonstrată.

Factori psiho-sociali: O serie de condiţii psiho-sociale au fost încriminate drept factori declanşatori ai schizofreniei, opiniile sunt însă controversate. Factorii psiho-sociali influenţează mai degrabă evoluţia bolii şi nu apariţia ei. În acelaşi sens este interpretat rolul conflictelor, al suprasolicitărilor psihice sau al stărilor de tensiune emoţională .Teoria psihanalitică presupune că regresia la o treaptă inferioară de dezvoltare ar constitui un mecanism dinamic important în apariţia psihozelor schizofrenice. Aşa zisă "personalitate premorbidă" (personalitate schizoidă) nu pare a fi asociată cu dezvoltarea mai târziu a unei schizofrenii.

Factori organici neuropatologici şi biochimici: Studii neuropatologice şi radiologice au putut evidenţia - cel puţin la o parte din bolnavi - anumite modificări structurale: mărirea ventriculilor cerebrali, micşorarea masei creierului, mai ales în regiunile frontale. Studiile cu ajutorul tehnicilor moderne de medicină nucleară , asupra fluxului sangvin cerebral şi metabolismului creierului au arătat în cazul bolnavilor de schizofrenie o reducere remarcabilă a fluxului sangvin, a utilizării oxigenului şi a schimburilor metabolice în regiunile frontale. Importante sunt cercetările biochimice. Astfel, în creierul bolnavilor schizofrenici există o cantitate crescută de Dopamină i un număr mai mare de receptori dopaminergici decât la normali. Aşa se explică şi acţiunea favorabilă a medicamentelor neuroleptice, care blochează receptorii dopaminici de tip D2. S-a descoperit că un rol în producerea psihozelor schizofrenice îl pot avea şi glutamatul şi serotonina din sistemul nervos central .